Undeva într-o bancă auru-şi are răsfăţatul cămin,
cu multe mii se împacă. Dar cel care cerşeşte,
orbul acela, nici cât paraua de-aramă nu preţuieşte,
e ca un ban rătăcit, ca ungherul de praf sub un scrin.
În prăvăliile-adânci, aurul e ca acasă şi domn,
se deghizează părelnic în blănuri, mătase şi floare.
El însă, Tăcutul, stă, între-o suflare şi altă suflare
a imensului aur care respiră şi-n veghe şi-n somn.
Ah, orişicât s-ar închide, noaptea, palma deschisă neîncetat,
mâine destinul iarăşi o ia şi-n fiece zi
i-o ţine întinsă: clară, mizeră, neocrotită.
De-ar înţelege-n sfârşit cineva, şi-ar slăvi, tulburat,
îndelungata statornicie ce doar în imnuri se poate rosti.
Şi numai de zei poate fi auzită.
Distribuie: