Maran-Milan (Moarte-Nuntă) - Rabindranath Tagore

De ce vorbești atât de încet, Moarte, Moarte,
Și te furișezi spre mine, pândindu-mă pe ascuns?
Nu așa se cuvine să se poarte un iubit.
Când florile serii își pleacă capetele pe tulpinile
Lor ostenite, când vitele sunt aduse de la pășune
După o zi întreagă de păscut, tu, Moarte,
Moarte, te apropii de mine cu pași atât de blânzi
Și te așezi neclintită chiar lângă mine.
Nu pot înțelege cuvintele pe care le rostești.

Vai, oare așa mă vei lua, Moarte,
Moarte? Ca un hoț, așternând un somn greu
Peste ochii mei în timp ce cobori spre inima mea?
Vei lăsa astfel pasul tău să bată lent
În sângele meu amorțit de somn, iar zurgălăii de la glezne
Să fie un vuiet somnoros în urechea mea? Mă vei înfășura,
Moarte, Moarte, în cele din urmă, în brațele tale reci
Și mă vei purta departe în timp ce visez?
Nu știu de ce vii și pleci astfel.

Spune-mi, oare așa te căsătorești, Moarte,
Moarte? Fără ceremonie, fără
Povara vreunui sacrament, a binecuvântării sau a rugăciunii?
Vei veni cu părul tău bogat și arămiu,
Neîngrijit, neîmpletit într-o coroană strălucitoare?
Nu va purta nimeni steagul victoriei tale înainte
Sau după, nu vor străluci torțe precum niște ochi roșii
De-a lungul râului, Moarte, Moarte?
Nu se va cutremura pământul de groază la pasul tău?

Când Siva, cu privirea aprigă, a venit să-și ia mireasa,
Îți amintești tot fastul și toate podoabele, Moarte,
Moarte: pieile de tigru ce fluturau pe el;
Taurul său mugind; șerpii șuierând în jurul
Părului său; sunetul de tobă când își lovea obrajii;
Șiragul de cranii legănat în jurul gâtului;
Muzica bruscă și răgușită când își suna
Cornul pentru a-și vesti venirea – oare nu era
Acesta un mod mai bun de nuntă, Moarte, Moarte?
Și pe măsură ce larma acelei nunți funebre
Se apropia, Moarte, Moarte, lacrimi de bucurie
Umplură ochii Gauriei și veșmântul de la pieptul ei.
A tremurat; ochiul stâng i-a zvâcnit, iar inima
I-a bătut cu putere; trupul i s-a înfiorat de o încântare electrizantă,
Iar gândul i-a luat-o razna: Moarte, o, Moarte!
Mama ei se văita și-și lovea capul la gândul
Că va primi un mire atât de sălbatic; iar tatăl ei
Încuviința în sinea lui că o nenorocire se abatuse asupra lor.

De ce trebuie să vii mereu ca un hoț, Moarte,
Moarte, mereu în tăcere, la capătul nopții,
Lăsând în urmă doar lacrimi? Vino la mine în sărbătoare,
Fă noaptea întreagă să răsune de triumful tău, sună
Din scoica victoriei, îmbracă-mă în veșminte roșii ca sângele,
Ia-mă de mână și răpește-mă!
Nu-ți păsa de ce ar putea crede alții, Moarte,
Moarte, căci voi veni la tine de bunăvoie
Dacă mă vei lua cu slavă.

Dacă sunt cufundată în lucru, în odaia mea,
Când vei sosi, Moarte, Moarte, atunci întrerupe-mi
Munca, dă la o parte nepregătirea mea.
Dacă dorm, lăsând toate dorințele să se scufunde
În plăcerea visătoare a așternutului, sau dacă zac
Cu inima cuprinsă de apatie și ochii
Oscilând între somn și veghe, umple-ți
Scoica de suflarea ta nimicitoare și sună,
Moarte, Moarte, iar eu voi alerga spre tine.

Voi merge acolo unde ți-e barca ancorată,
Moarte, Moarte, spre marea unde vântul rostogolește
Întunericul spre mine, dinspre infinit.
S-ar putea să văd nori negri adunându-se în colțul
Îndepărtat de nord-est al cerului; șerpi de foc
Ai fulgerelor s-ar putea ridica, cu glugile înălțate,
Dar nu mă voi clinti de o teamă neîntemeiată –
Voi trece în tăcere, neabătută,
Peste acea mare roșie a furtunii, Moarte, Moarte.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Rabindranath Tagore