Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: CDLXVII

Am rupt iubirea-n mine dintr-un dor,
Și-am frânt-o ca pe-o pasăre în zbor
Am fost și cer și rană și pământ,
Și-am ars în mine ultimul cuvânt.

Iubirea nu ne-a spart-o nicio piatră,
și n-a călcat-o nimeni în picioare;
s-a dus, cum face ceașca în răcoare,
uitată-ntre fereastră și-ntre vatră.

Mai toarnă Doamne mila Ta în lume
Alungă viforul din suflete și gerul,
Sunt încă oameni însetați de Tine
Cu mâini întinse să atingă cerul.

Sărută-mi somnul îngere și pleacă
Să nu mă simt ca lepădat de mamă!
Dar înainte peste mine-apleacă
O aripă să-mi lase puf în palmă

Poezia țâșnește din lucruri
Dumnezeu se oprește din drum
soarele se culcă în muguri
omul răsare nu știe însă cum

Eu,prieteni,totdeauna proclam Binele Suprem
De cine sa-mi fie jena si de cine sa ma tem?
El e Calea si Viata,Adevarul cel de sus
Pacea si neprihanirea,avand numele Isus.

Mergând pe drumul vieții
Ai fost mereu,cu mine,
Mi-ai mângâiat durerea
în plâns! Și-n bucurii,

Vis de Iarnă

Într-un buzunar albastru, sub arcadele de cer,
Mă ascund când vine iarna cu ninsoare și cu ger.

Să înveți toată viața
Și să ajungi răvășit
De tancuri politice,
Ce prin vicleșug - fatidic

Într-o noapte friguroasă,
În iarna cea mai geroasă
Muzica-încălzea mansarda
Împungând un vis cu spada.

Ne-am rătăcit, suntem de negăsit.
Ce toxică placentă ne înconjoară,
Ca un imens portal spre abator,
Prin moarte să înviem… a doua oară.