Păstorul din pădurea Somova - Cornelia Cristea

Focul sacru

Omul-păstor, chinuit de sete, se oprește din mers și trage cu greu de pe spinarea calului desagile îndesate.
Scoate un vas de lut, vechi și crăpat, maroniu, cu urme de pământ întărit, care păstrează răcoarea apei. Bea cu poftă aproape disperată, simțind cum lichidul rece îi alină setea chinuitoare.
— E arșiță mare azi, îi mărturisește el calului, care aproape că leșinase de la căldura soarelui ce pătrundea printre crengi cu razele sale lungi, galben-roșiatice, ce păreau că atacă sângerând.
— Ia și bea apă, Robby, își îndeamnă bărbatul calul cu un glas parcă lipsit de speranță.
Gândurile îi sunt copleșite de incertitudine și teamă, dar încearcă să rămână optimist.
— Ar fi bine după ce ne odihnim o vreme să nu ne îndepărtăm prea mult, căci simt miros de apă proaspătă în apropiere. Precis vom găsi un izvor din care te vei adăpa îndestulător, mulțumit și cu mare poftă, spune el, încercând să-și convingă atât calul, cât și pe el însuși că vor găsi o soluție în fața arșiței nemiloase.
Prin poieni, se amărau în dogoarea zilei frunze verzi fulgerate parcă de sulițe care bat în roșu de focuri.
După o pauză, un mic popas, cei doi pornesc din nou la drum în aventura lor primejdioasă pentru a putea duce la bun sfârșit misiunea și promisiunea.
Dintr-odată, zăriră o oază plină albastru și verde, ce părea o pictură desprinsă din galeria nepământeană a Raiului.
Dar nu era doar o oază obișnuită – se afla într-un plan astral, o halucinație născută din arșița necruțătoare ce îi chinuia în pădurile Deltei Dunării.
— Uite, Robby, a continuat el să-i vorbească calului. Exact cum am presimțit. Adapă-te în voie că simt că trebuie să mă rog. Voi aprinde un foc chiar dacă ne bântuie înăbușeala asta groaznică. Un foc sacru, viu, al doilea botez al Domnului.
În timp ce Robby se adăpa, Gabriel își văzu chipul reflectat în apa oazei. Era un chip zbuciumat, marcat de oboseală și îndoială, dar totuși hotărât.
Era ca și cum oaza însăși îi vorbea, îndemnându-l să nu renunțe, să continue lupta pentru a-și îndeplini misiunea.
Lui Gabriel îi crescuseră barba și părul de castană mătăsoasă, iar frumusețea lui devenea și mai cuceritoare până și pentru spiritele feminine, invizibilele duhuri fosforescente și pline de vrajă.
Pe măsură ce se privea în apa oazei, niște entități asemănătoare zânelor, începură să zboare seducător în jurul lui Gabriel. Duhuri fosforescente, cu aripi delicate și strălucitoare, îl înconjurau cu o vrajă senzuală, încercând parcă să-l ademenească. Fluturându-și aripile, ele șopteau promisiuni dulci și himerice, adăugând și mai multă tensiune interioară în sufletul bărbatului. Frumusețea lor eterică era deopotrivă fascinantă și tulburătoare, amplificându-i conflictele interioare și testându-i hotărârea.
Deodată, fără să-și dea seama, Gabriel a călcat pe ceva tare și s-a oprit brusc. Privind în jos, a văzut oase albe, strălucind macabru printre frunze.
— Doamne, ce-am găsit aici? a șoptit el, cu inima bătându-i nebunește.
Robby, simțind groaza stăpânului său, a început să sforăie și să dea înapoi, ochii mari și speriați ai calului fixându-se asupra scheletelor.
Oasele erau împrăștiate peste tot, ca niște mărturii mute ale unei tragedii vechi și necunoscute.
Știa că trebuie să facă ceva. Aceste suflete pierdute aveau nevoie de pace. Și mai știa că, în acel moment, satul său, biserica plină de enoriași, avea să se roage împreună cu el. Se sincronizaseră în rugăciune când s-a întors de la stână.
Cu ochii închiși, și-a imaginat cum sătenii îngenuncheau în biserica lor mică, șoptind rugăciunile, în timp ce el, în mijlocul pădurii, aprindea un foc sacru.
Cu mâini tremurânde, Gabriel aprinse un foc mic, sperând că flăcările acestuia vor alunga nu doar frigul nopții, ci și demonii interiori care îi bântuiau sufletul.
Gabriel a făcut un pas înainte, pătrunzând în centrul poienii.
În jurul lui, lumina zilei strălucea printre crengile copacilor, aruncând umbre jucăușe pe pământul acoperit de frunze.
A ridicat încet brațele, cu palmele îndreptate către cer, într-un gest de supunere și venerare.
— Împlinesc ritualul de pomenire, a rostit el, vocea lui răsunând în liniștea pădurii. În amintirea celor care au plecat, ale căror oase ne însoțesc încă. Ne amintim de ei în acest loc sfânt, unde lumina soarelui pătrunde printre crengi, ca niște raze divine.
Ochii i se îndreptară către grămada de oase așezate cu grijă în mijlocul poienii. Oasele, de un alb străveziu, păreau să strălucească slab în lumina zilei.
Inima îi bătea cu putere, ca și cum ar fi fost conectat la o forță mai mare, la o veche tradiție pe care trebuia să o împlinească.
Simțea legătura mentală cu enoriașii din biserica satului său, care, la rândul lor, îngenuncheau și se rugau în același moment.
Pe măsură ce vorbea, un murmur răsuna în poiană, ca un ecou al rugăciunilor lor colective.
Ceilalți participanți la ritual, spirite invizibile sau poate doar umbre ale trecutului, își plecau capetele în semn de respect.
Formau un cerc imaginar în jurul lui Gabriel, fiecare suflet ținând în mână o lumânare aprinsă în biserica satului.
— Am venit aici să onorăm trecutul, a continuat Gabriel, vocea lui căpătând o nuanță solemnă. Să ne amintim de cei care au plecat și să căutăm confort în tradițiile noastre străvechi. În această zi, vom împlini ritualul și vom trimite rugăciunile noastre către cei plecați.
În timp ce vorbele lui Gabriel răsunau în poiană, un vânt ușor a suflat, făcând frunzele să freamăte și lumina să danseze.
Totuși, el rămase nemișcat, cu privirea fixată asupra oaselor din centrul poienii. Parcă simțea prezența celor dispăruți în mijlocul lor, în acea zi încărcată de semnificații.
O lipitoare gri-deschis înaintează cu îndrăzneală urcând pe încălțămintea înnămolită a acestuia și greierii își cântă serenadele ca niște slujbe de pomenire.
Gabriel își ridică mâinile spre cer, invocând puterea Veșniciei pentru a cuprinde inimile lor și a alina sufletele pierdute.
După ceva vreme de odihnă și rugăciune, Gabriel stinge focul cu apă rece, își strânge uneltele și vasele cu băutură și grâne, punându-se din nou la drum. Drumul era lung și plin de primejdii, dar cu fiecare pas simțea cum inima lui se umple de o forță nouă, gata să înfrunte orice obstacol pentru a-și îndeplini obiectivul.

Somnul

Soarele ardea palid printre crengi, transmițând raze ce pâlpâiau diferit, fiecare în felul său colorat, unic și fierbinte.
Bobocii pădureți treziți, din floare sălbatică fixau, sângerânzi, cărări umbrite și pline de necunoscut.
Gabriel își ținea calul de căpăstru, pășind cu tălpile apăsate, greoaie din cauza încălțămintei din piele cu talpa groasă, și cu capul ușor aplecat, cugetând la ziua victorioasă care va aduce izbândă și liniște sufletului său rătăcit.
Gabriel purta un pulover de lână, învechit, de culoarea vernil. Deși tânăr, părea un moșneag îmbătrânit de timp, de furtuni, cu palmele crăpate și buzele uscate și pale. Părul încâlcit îi dădea un aer de pădurean.
Ținea pe umăr o plasă de pescuit, gândindu-se cum ar putea să o folosească în construcții.
Avea cu el cochilii uriașe de scoici, gen ghioc, pe care intenționa să le transforme în instrumente cu vibrații, care să-l avertizeze de eventualele schimbări de temperatură și presiune atmosferică.
Pe șalele calului dăngăneau, înșirate pe sfori, cochiliile uriașe, scoțând sunete ciudate, asemenea unor clopote ruginite.
Pe măsură ce înaintau, simțeau frigul care se insinua treptat în aer, semn că vremea se schimba.
Mirosul pădurii era puternic, amestec de pământ umed și vegetație, cu un vag parfum de tei înflorit.
Deodată, se auzi un zgomot alarmant.
— Robby, ce-a fost asta!? se adresează Gabriel calului cu o voce înmărmurită. Știi bine că nu sunt eu omul acela sperios, să mă cutremur așa de ușor, dar sunetul ăsta îmi păru înfricoșător, a continuat păstorul să-i vorbească însoțitorului său.
Calul deveni agitat, neliniștit, ridicându-și cele două picioare din față și nechezând îngrijorător.
Din scorbura unui copac își scoase capul un animal fantasmagoric, de culoare maro deschis cu dungi galbene și negre, lung cam de vreo 20 centimetri, cu multe picioare ce aveau gheare lungi și îngroșate. Avea un cioc încovoiat și puternic, un fel de pasăre-animal, o femelă ce se puse în linia întâi să-și apere cei patru pui din adăpost.
Scorbura era căptușită cu verdeață, iar pe dedesubt își unduia apele un izvor verde-gălbui ce mirosea a tei îmbătător, un fel de magie care îi culcă la pământ pe cei doi drumeți și îi cufundă într-un somn adânc pentru câteva momente.

Trezirea

În timp ce dormeau cei doi camarazi, își făcură apariția Zburătoarea împreună cu povățuitorul său, Vulturul.
Fantasma era îmbrăcată cu o rochie din catifea verde-smarald, culoare ce se împletea cu spiritul pădurii, formând o imagine enigmatică. În picioare purta încălțări din piele neagră, prinse cu capse aurii, și peste părul despletit și lung avea o eșarfă din mătase tot verde.
— Năprasnice vânturi îi poartă prin ținuturile astea, îi zise femeia prietenului său.
— Trebuie să-i ajutăm, îi răspunse Vulturul. Muma Emilia i-a adormit ca să-și piardă memoria și să nu mai știe de ce au ajuns în Regatul Sfânt.
Vrăjitoarea smulse din creanga unui arbore cu frunze roșii o frunză rigidă cu perii moi.
— Fă repede un foc să prepar fiertură din buruiana asta tămăduitoare și untdelemn, că altfel pe aici își vor lăsa oasele cum s-a întâmplat cu toți cei ale căror picioare s-au încumetat să calce acest tărâm.
Trupul lui Gabriel deveni palid ca o păpușă de ceară, iar nările lui Robby se înfundară cu un lichid ce se prelingea printre frunzele ruginite căzute pe jos, un fel de smoală de culoarea cenușii ce nu avea miros.
Zburătoarea mesteca cu o lingură de metal cu mânerul foarte lung, în formă de șarpe, licoarea care fierbea în clocote și șoptea cuvinte într-o limbă veche.
Omul-Vultur îi supraveghea pe cei doi drumeți.
Gabriel începu să-și miște picioarele și gâfâi ca după o zdravănă buimăceală. Ochii îi erau pustii. Se ridică în șezut și privi către Vultur, ștergându-se cu dosul palmelor pe pleoapele întredeschise. I se părea că se trezește dintr-un vis urât și, ca un prim impuls, privi către calul său, care era trântit la sol și se întorcea de pe o parte pe alta, dezmorțindu-și trupul greoi și plin de colb.
Tărâmul pădurii Somova căpătase culoarea roșie, iar copacii bogați își unduiau crengile împodobite cu frunze arămii în vântul puternic.
În zări se vedeau stoluri de lilieci sălbatici și vulturi pleșuvi cu capul alb, ciocul lung, galben și aripi mari, desfăcute deasupra bolții roșiatice care cădea ca foițe de hârtie colorată asupra familiei de arbori.
O răcoare își revărsa amurgul de ceară roșiatică printre drumurile șerpuite de-a lungul apei.
Planetele păreau că se închină lutului moale și în văzduh urlau dâre flămânde de pulbere și nisip, ca o ninsoare de pietre și stânci.
Femeia-Zburătoare și Omul-Vultur zburau printre copacii sălbatici ce-și întindeau crengile asemenea unor mâini prinse într-o horă a neantului.
Turme de cerbi, conduse de un cerb tânăr, goneau nebune printre frunzișul fraged ca un prunc de lapte al pădurii, dezvelind de umbre frunzele rubinii.
Gabriel și Robby, ca treziți dintr-un coșmar, se ridicară de pe pământul rece și se cufundară printre cărări cu pași de lupi flămânzi de mitul unui vechi regat.
În mijlocul acelei păduri, Ileana, năluca, își făcu apariția. Cu ochii strălucind de o lumină interioară, ea le vorbi lui Gabriel și Robby:
— Nu vă temeți, eu sunt acum de partea luminii. Spiritele celor dispăruți mi-au dat puterea lor.
Zburătoarea și Vulturul realizaseră că Ileana era acum de partea forțelor luminii, iar sufletele scheletelor fuseseră eliberate, aducând pace pădurii.
Forțele întunericului fuseseră tulburate de focul purificator, iar Gabriel simți cum sufletul îi este eliberat de povara trecutului, pregătit să înfrunte noi provocări alături de însoțitorii săi.
Pe când își reveneau complet, Gabriel își aminti de animalul fantasmagoric cu cei patru pui din scorbura copacului. Înțelegea acum că acel animal nu era altceva decât Muma Emilia, o vrăjitoare malefică ce-și luase înfățișarea creaturii pentru a-i induce în eroare și a le fura amintirile.
Vraja fusese ruptă, iar adevărata natură a Mumei Emilia ieșea la iveală.
— Vultur, ce vom face acum? întrebă Gabriel.
— Acum, cu ajutorul Ilenei și al spiritelor eliberate, vom înfrunta forțele întunericului. Vom restabili echilibrul în acest tărâm și vom aduce lumina în Regatul Sfânt, răspunse Vulturul, privindu-l pe Gabriel cu hotărâre.
Călătoria lor nu se încheiase încă, dar speranța și puterea de a continua erau mai vii ca niciodată. Împreună, erau pregătiți să înfrunte orice primejdie și să aducă pacea atât pădurii, cât și sufletelor lor.

Casa

Confuz și plin de semne de întrebare, Gabriel pornește către o nouă zare neștiută.
Surprinzător, îl întâlnește pe Grigore din Maliuc, cel bogat, profund afectat de alcoolism, care dorea să își sfârșească zilele în pădure.
Gabriel, însă, reușește să-l convingă să-l ajute la construirea unei case, oferindu-i astfel un nou scop și motiv să trăiască.
— De ce ai vrea să-ți sfârșești zilele aici, Grigore? întrebă Gabriel, privindu-l cu compasiune.
— Nu mai găsesc rostul vieții, răspunse Grigore, privind în gol. Bogăția mea nu mi-a adus decât suferință și singurătate.
— Atunci ajută-mă să construiesc o casă. Vom face ceva durabil, ceva care să ne dea amândurora un scop, spuse Gabriel, punând o mână pe umărul lui Grigore. Ce zici?
Grigore oftă adânc, apoi zâmbi.
— Bine, Gabriel. Să vedem dacă mai am ceva putere în mine.
— Ce zici de locul acesta, Grigore? Pare un loc bun pentru casa noastră, întrebă Gabriel.
Grigore, cu ochi de om care văzuse multe, examină împrejurimile.
— Da, e un loc minunat, răspunse el. Avem apă din belșug de la izvorul ăsta și copaci din plin pentru construcție. Plus că e și o poiană deschisă, așa că vom avea parte de lumină naturală din plin. Hai să ne apucăm de treabă!
Casa construită împreună de cei doi prinde viață sub mâinile lor muncite și pricepute.
Situată într-un loc pitoresc, căsuța este construită din copaci așezați unul peste celălalt, formând o structură dreptunghiulară solidă.
Are o ușă robustă pe partea dreaptă și, deși nu are ferestre, este luminoasă și primitoare datorită amplasării ei într-o poiană deschisă.
În jurul casei, Gabriel și Grigore ridică un gard simplu, creând un fel de curte mică, unde își desfășoară activitățile zilnice.
Zâmbetul larg al lui Grigore și entuziasmul din glasul său îl umplură pe Gabriel de speranță.
— Știi, Grigore, nu aş fi putut face asta fără tine, spuse Gabriel, recunoscător. Abilitățile tale de constructor sunt neprețuite.
Grigore își frecă mâinile murdare una de alta și răspunse:
— Hai, nu mai fi așa formal! Suntem parteneri în asta. Plus că, după atâția ani de băutură, e bine să-mi pun mintea și corpul la treabă. E ca și cum aș renaște!
Răspunsul lui Grigore îl făcu pe Gabriel să zâmbească.
Interiorul casei este împărțit în două camere: una de dormit și una multifuncțională care servește și drept bucătărie.
În camera de dormit, un sac plin cu paie și iarbă uscată ține loc de pernă, oferind un somn odihnitor după zilele lungi de muncă.
În bucătărie, Gabriel păstrează semințele de cereale, flori și fructe, protejându-le de umezeală și putregai.
De asemenea, își improvizează un mic atelier, unde confecționează uneltele necesare traiului în sălbăticie.
— Cred că am putea improviza niște ferestre, spuse Grigore într-o zi, ștergându-și fruntea de transpirație. Ar fi minunat să putem lăsa lumina naturală să inunde interiorul.
— Ai dreptate! răspunse Gabriel. Putem tăia niște deschizături și să acoperim golurile cu membrane transparente din stomacul animalelor. Va fi ca și cum am avea geamuri!
În apropierea casei, Gabriel descoperă o scorbură într-un copac vechi, pe care o transformă într-o incintă răcoroasă, ideală pentru păstrarea vânatului și a cărnii afumate.
Construiește și trei scări acoperite cu verdeață densă care duc la scorbură, facilitând accesul la provizii.
Un izvor limpede și rece curge pe sub copaci, asigurându-le apă proaspătă și dând un farmec aparte locului.
— Știi, Gabriel, nu m-am simțit așa de bine de foarte multă vreme, spuse Grigore într-o seară, în timp ce stăteau lângă focul din fața casei, savurând o masă simplă. Mi-ai redat scopul și bucuria de a trăi.
Gabriel își puse mâna pe umărul lui Grigore și zâmbi.
— Și tu mi-ai redat speranța, Grigore. Împreună, am construit nu doar o casă, ci un cămin. Un loc unde putem visa din nou.
Sub lumina stelelor și înconjurați de sunetele pădurii, cei doi bărbați împărtășiră un moment de recunoștință, știind că, indiferent de provocările ce le stăteau în față, se aveau unul pe altul și aveau un cămin sigur.