Demonul - Partea a II a - cap XI - XVI - Mihail Lermontov

XI
Şi-atunci , uşor ,
Atinse gura-i arzătoare
De gura ei care zvâcnea ;
Cu vorbe ademinitoare
La rugăminţi îi răspundea.
Frigând-o apriga privire
Ţintea în ochii rupţi din cer !
Deasupra chipului stingher
Sta-n beznă ,plin de strălucire ,
Necrutator ca un jungher .
Vai, duhul rău e-n izbindire!
Sărutul buzelor lui arse ,
Prin buzele spre el intoarse ,
Otrava mortii a răspândit .
Şi-un strigăt slab şi chinuit
Tăcerea noptii reci o sparse…
Era-n el totul: suferinţă ,
Dojană , dragoste , căinţă ,
O-ntreaga lume de tristeţi ,
Şi rugamintea ce se curmă ,
Şi bun rămasul cel din urmă
A tinerei , sfârşitei vieţi

XII
Atunci , străjerul colindând
În jurul zidurilor grele ,
La miezul nopţii , lânga ele ,
Din toaca lui de tuci sunând ,
Sub geamul fetei s-a oprit
Cu pieptul năpădit de teamă ,
Iar mina cu ciocan de –aramă
Bătaia-n tuci şi-a contenit ,
Şi în tăcerea uriaşă ,
Auzul lui parc-a surprins
O sărutare pătimaşă ,
Un strigăt slab şi-un geamăt stins .
O presimţire necurată
Batrinul piept i-a străbătut…
Dar înc-o clipă-a mai trecut
Şi iar nimic ; din zarea toată
Doar vântul freamăt aducea
De printre crestele cărunte ,
Şi-n pacea nopţii s-auzea
Şoptitul unui râu de munte.
Canonul sfânt , în gândul său ,
Porni cu spaimă să-l rostească ,
Ca de pe-aici să izgonească
Lucrarea spiritului rău ;
Cu degete tremurătoare
Işi face cruce , şi , greoi ,
Pe cunoscuta lui cărare ,
Sub vechiul zid , porneşte-apoi .
………………………………….
XIII
Părea o zână adormită ,
Aşa cum sta-n sicriu sub giulgi ,
Mai albă decât albii fulgi
E fruntea ei încremenită .
Inchise pleopele erau…
Privind-o , va fi spus oricare ,
Că ochii ei adânc dormeau ,
Şi că în taină adăstau
Sau zorii sau o sărutare .
Vai ,soarele pe ea zadarnic
Aluneca strălucitor ,
Şi rudele ,plângând amarnic ,
În van sarută noaptea lor…
Pecetea ,moarte ,când ţi-o pui ,
Putere s-o sfărime nu-i !

XIV
În nici o zi de sărbătoare
Strai mai frumos şi mai bogat
Tamara-n viaţă n-a purtat .
Şi flori de munţi , nespus de rare ,
Cern , după datina străveche ,
Mireasma lor fără pereche ;
În moarte mâini cum strânse sânt
Iau bun rămas de la pamânt !
Pe chipul ei , încremenit ,
Nimic nu-i amintea sfârşitul
Sub foc de patimi şi de chin ;
Asupra adormitei feţe
Plutea nespusa frumuseţe
A marmorei , acel senin
Ce-i mai presus de simţ şi minte ,
Ca moartea tainic şi cuminte .
Străfulgerând pe buze–abia
Surâsul ei încremenise .
Dar unui ochi ce-atent privise
De multe lucruri triste, ea,
Cu-a ei tăcere povestea ;
Era în ea dispreţul rece
Al sufletului , ce , curând
Ca florile , încet căzând ,
Se ofilesc când vara trece ,
Al gândului din urmă semn ,
Al vieţii duse , van îndemn ,
Şi- adio lumii ce-o-nconjoară .
Era cu mult mai moartă , deci ,
Şi-n inimi , ochii stinşi pe veci
Nasc deznădejde grea , amară ,
Cum în solemnul ceas sihastru
Al asfinţirii – pe când , clar ,
Topindu-se-n ocean albastru ,
S-a şi ascuns al zilei car ,
Zapada –naltului Caucaz
Doar pentru-o clipa mai pastrează
Reflexu-i rumen pe obraz ,
Şi-n depărtări , sub cerul treaz ,
Prin amurgire luminează .
Dar raza asta, care , blând ,
Apare vie , se răsfaţă
În largi singurătăţi şi-n ceaţă ,
Nu se resfrânge lunecând ,
N-o luminează , izvorind
Din înălţimile-i de geaţă !…

XV
S-au pregătit de jalnic drum
Prieteni , şi vecini , şi rude .
Toate privirile sunt ude..
Smulgindu-şi plete sure,-acum ,
Bătându-şi pieptul , mut , Gudal
A-ncălecat cu greu pe cal .
Domol porni înmormântarea ,
Şi-ncet în depărtări s-a şters ;
Trei zile-s şi trei nopti de mers ,
Până s-o face îngroparea…
Lângă-un străbun de veacuri frânt ,
Al cărui nume-l ştie ţara ,
În piatră i-au săpat mormânt
Prinţesei tinere ,Tamara .
Străbunul lui Gudal , cândva ,
Tâlhar în locurile-aceste ,
Cu ascunzişul printre creste ,
Dar ros de boală , suferinţă ,
Biserică a juruit
Să facă, -n semn de pocainţă ,
Pe culmea-naltă de granit ,
Pe unde vulturii s-adună ,
Şi doar furtunile detună ;
Sus pe Kazbek din lespezi groase
Dură lăcaş de rugă , deci …
În el truditele lui oase
Aflară liniştea de veci ;
Pe stânca ce lupta cu vântul
Creşteau din cimitir stingheri ;
Dar ,oare , e mai cald mormântul
Cand mai aproape e de cer ?…
Ori somnul veşnic fi-va pază
De larma frământatei vieţi ?…
Zadarnic morţii nu visează
Nici bucurii , şi nici tristeţi .

XVI
Prin vinetele spaţii clare
Zbura un înger luminos ,
De pe pământul sters în zare ,
Purtând un suflet păcătos ;
El, îndoielile , oftatul
Le risipea , vorbindu-i blând .
Cu lacrimi îi spăla păcatul ,
Şi chinul i-l gonea din gând
Dar tocmai începu , ca visul ,
Să se audă paradisul ,
Când , cu făptura-i răsculată ,
Tăindui calea prin văzduh ,
Din bezna iadului , deodată ,
Ţişni îngrozitorul duh .
Puternic sta ca o furtună ,
Precum un fulger strălucea ,
Şi-n cutezanţa lui nebună
Răcni cumplit :- Ea este-a mea !

Înnăbuşindu-şi spaima-n care-i
C-o rugă către Domnul drept ,
Lipit de ocrititorul piept
Sta bietul suflet al Tamarei .
Se hotăra cu dânsul ce-i .
El sta din nou în faţa ei ,
Dar , Doamne! Cine să-l cunoască?
Ce crunt mai ştie să privească !
Ce plin de iad e !Ce-nnegrit
De uriaşa vrăjmaşie !
Răceală de mormânt adie
De pe obrazu-i împietrit .
_Piei duh al îndoielii crunte !
Cerescul spirit i-a răspuns .
De-ajuns ai triumfat , de-ajuns;
Dar judecata , să te-nfrunte ,
În clipa asta a venit ,
Şi Domnul drept a osândit !
Azi ,de-ndoieli ea nu se teme ,
Cu-al lutului vremelnic strai
Scăpă de rău şi de blesteme !
Să ştii că sufletu-i în rai
E aşteptat de multă vreme !
Ea-i dintre cei a căror viaţă
E-o clipă doar de chin şi vai ,
În bucurii nu se răsfaţă-
Pe care Dumnezeu anume
L-a plămădit pe voia lui-
De-aceea nu sânt pentru lume ,
Nici lumea pentru dânşii nu-i !
Cu lacrimi şi dezamăgire
Spăşi Tamara tristul vis…
Iar prin durere şi iubire ,
Spre rai ea drumul şi-a deschis !
Şi îngerul privi cu-asprime
La spiritul viclean şi mut ,
Apoi , voios pe- aripi sublime ,
Către cereasca înălţime ,
Cu sufletul a dispărut.
Şi Demonul , înfrânt, sălbatic
Îşi blestema nebunul vis ,
Din nou, trufaş şi singuratic ,
Pribeag rămase prin abis .
Din nou înfrânt porni-n neştire ,
Încrâncenat scrişnind din dinţi ,
Lipsit de ţel şi de iubire
Şi părăsit de nazuinţi !…

Deasupra văii Koisaur ,
Pe-un povârniş abrupt de munte ,
Nişte ruini , de vremi cărunte ,
Şi-aruncă umbrele-mprejur .
Şi –acum copiii , pe-nserate ,
Lângă –un bătrân povestitor ,
Cu spaimă-asculta basmul lor…
Şi , martor vremii minunate ,
Precum un spectru fără grai ,
Cu negrele-i ruini la soare
Castelul sta privind spre plai
Din înălţimi spăimântătoare.
În vale astăzi e-un aul;
Pământul , roditor , sătul ,
Se-mbracă-n verde şi-nfloreşte;
În grea tăcere de cavou
Se pierde-al vocilor ecou ,
Şi pacea totul stăpâneşte .
Pe drumuri caravane vin
Sunându-şi clopoţeii lin…
Un râu ce dintre stei tişneşte
Aleargă-n spume scânteind ,
Şi-n veşnic tânăra-i sclipire ,
De viaţă nouă fremătând ,
Natura , veselă vuind ,
Ca un copil voios din fire ,
Se joacă singură , râzând .

Dar de-al ospeţelor tumult
Castelul nu se mai rasfaţă ;
Stă trist şi părăsit în ceaţă,
Ca un batrân rămas în viaţă ,
Când toţi ai lui sânt morţi de mult .
Aşteaptă doar ivirea lunii
Locuitorii nevăzuţi :
Ies veseli ,gureşi ca lăstunii ,
Deasupra steilor căzuţi .
Păianjenul ,urzind tăcere ,
Îşi ţese plasa prin unghere ;
Şopârle verzi , în umbra sură ,
Se joacă pe acoperiş ;
Şi dintr-o neagră surpătură,
Un şarpe lunecă furiş
Spre lespedea intrării , ruptă ;
Aici se-nnoadă , neştiut ,
Aici de-a lungul se deznoadă ,
Şi străluceşte ca o spadă
Lăsată pe-un vechi câmp de luptă
De un viteaz care-a căzut !…
Sălbatic totu-i ,şi se curmă ,
Din câte-au fost nu-i nici o urmă ;
A şters al veacurilor val
Tot ce a fost odinioară :
Şi amintirea lui Gudal ,
Şi-a ficei sale dragi , Tamara !
Dar sus pe muntele abrupt ,
Vezi o biserică pustie;
Acolo doarme , neântrerupt ,
Cenuşa lor ,pe veşnicie .
La poartă stau de strajă drept ,
Nalţi , steii de granit , alături ,
Cu mantii lucii de omături
Şi-n loc de platoşi ,pe piept ,
Strălucitor jucindu-şi faţa ,
Sclipeşte de când lumea gheaţa .
Iar norii leneşi trec grămadă ,
Se-opresc pe culmi ,pe-albastrul cer ,
De parcă-n drumu-i o cascadă
A-ncremenit de aprig ger .
Furtuna peste cruci s-alungă
Izbind în zid din răsputeri ,
Când murmura –o cântare lungă ,
Şi când dă glas după străjeri ;
Şi , auzind din depărtare
De locul minunat şi sfânt ,
Vin norii rumeni de-nserare
Să se închine la mormânt ;
Dar nimeni azi nu-i mai veghează
Şi nimeni nu îngenunchează.
Kazbekul , prada lui sărmană
O fereca sub lespezi reci ,
Iar lumea fără de prihană ,
Nestinsa patimă umană
S-o tulbure nu poate-n veci .

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Mihail Lermontov



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.