În vremi demult trecute... - III - Mihai Eminescu

[III]

Magul rămas în munte, din el ieși afară,
Pe-o piatră detunată el șede peste văi,
Privește. ­ Codrii mângâi cu vânt de primăvară
A lui frunte uscată, adâncii ochi ai săi.

Se suie-n vârf de munte, o stea din cer coboară ­
O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc,
Pe ea șezând călare, în infinit el zboară,
Stelele sclipeau sfinte și-n cale-i făceau loc.

Și răsfirați în spațiu îngeri duceau în poale
A lumilor adânce și blânde rugăciuni
Și întinzând în vânturi aripele regale
L-a lumii trepte-albastre le duc și le depun.

Pe magul cel puternic ei îl salută-n cale,
El trece dus de steaua ce zboară ca un gând
Și când veni, sânt, mare, pe-a caosului vale
Dă drumul stelei, s-aruncă în hăul fără fund.

Deasupra vedea stele și dedesubtu-i stele,
El zboară fără preget ca tunetul rănit;
În sus, în dreapta,-n stânga lanurile de stele
Dispar. ­ El cade,-un astru în caos azvârlit.

Căci la un punct albastru privirea-i ațintită;
L-a caosului margini un astru blând ușor;
Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipită,
Zboară ca gândul care l-aruncă-în viitor.

Din ce în ce s-apropie de lumea depărtată,
O zi mai are încă ș-ajunge-n luna lui.
Acolo el răsuflă de calea-i depărtată ­
De pe-un munte al lunei aruncă ochii lui.

Cu ochii plini de lacrimi la acea stea privește,
Ce lumina albastră mergându-și drumul său:
Ce liniștită-i dânsa, în pace ea pășește,
O, cum iubesc eu steaua, unde m-am născut eu.

Mai e-n tot universul o stea plină de pace,
Neturburată vecinic de ură, de război;
În toate Creațiunea gura ei vecinic tace,
N-o bântuie griji rele, n-o bântuie nevoi.

E-un om, care pe dânsa nefericit se ține,
Dar nu-i nefericirea în stea, ci e în el,
Dar soartea lui schimba-voi, din rău oi face bine ­
Cobor acum în astru-mi să-l mângâi și pe el.

Din vârf de munte-n lună în spațiu iar s-aruncă,
În clipă-ajunge-n norii ai astrului natal,
Cu-amor el îl privește, cu o privire lungă,
În funii lungi el rupe al nourilor voal.

L-întinde, l-împletește, din el își face scară,
O-aruncă-în zarea lungă de flutură în vânt,
Apoi pe ea cu-ncetul bătrânul se coboară
Pe mare, care-și mișcă mii valuri tremurând.

Din norii cei mai deși el luase o bucată,
Își face din ea luntre, ce lunecă pe val,
A mărei unde-albastre alunecă-nspumate
Și-l duc în leagăn dulce, prin cânturi de pe mal.

Din insule bogate cu mari grădini de laur,
Lebede argintoase aripele-ntinzând
Veneau sfâșiind apa la luntrea lui de aur
Și se-nhămau la dânsa și o trăgeau cântând.

Bătrânu-n manta-i albă înfășurat visează
Iar lebede-argintoase luntrea bogată trag,
Al valurilor cântec pe el îl salutează ­
Pe fruntea-i împletită e-o ramură de fag.

Plutind cu repejune sub palida lumină
A lunei, ți se pare al mării Dumnezeu,
Cântat de înmiirea valurilor senină
Și îngânat de lebezi în dulce visul său.

Luntrea, un vis de aur, pânza albastră-a mării
O sfâșie ­ și-aproape ea vine-acum de mal,
Un mal de pietre suie, de stânci frânte rebele,
Ce stau lovind cu poala în înspumatul val.

Acolo printre stânce bătrâne și schelete,
Un templu în ruină, de apă înecat,
Pe jumătate murii și stâlpii și-i înclină
Și stă-n curând să cadă de vreme sfărâmat.

În scorburi de părete trăiește-un biet călugăr
Tânăr, frumos ­ dar însă ca umbra el e slab.
Din stânce năruite, din pietre și din bulgări
Făcu cărări spre fundul al templului arab.

Acolo prigonit stă de visuri și de gânduri.
Ce vrea nici el nu știe, se chinuie-n zădar,
Doarme pe-un pat de trențe ce-i pus pe două scânduri,
Nu bea apă d-izvoare, ci valul mărei-amar.

Astfel el vrea viața s-o sfarme, s-o scurteze,
De ce? și pentru cine, el singur n-a știut.
Astfel se chinuiește în rugăciuni asceze
În câte-o biată arfă din arcul sfărâmat.

O arfă de aramă cu coarde ruginite,
El zbârnăie pe dânsa un cântec dezolat.
Strune-amorțite tremur de mâna lui trezite...
El cheamă cu cântarea-i o umbră ce-a visat.

Ș-acum el sta în lună pe-o piatră risipită
Și cântecu-i în noapte zbura mult dureros.
Părea c-așteaptă-n aer pe umbra lui iubită
S-o vadă, astfel ochiu-i țintea întunecos.

Magul pe-o piatră seacă din luntre se coboară,
Pe-a valurilor fugă el drumu-apoi îi dă ­
Pe-o stâncă-apoi se suie ­ pe-ascetul îl măsoară
Cu ochiul. Ca geniul văzduhului el stă.

Călugărul îl vede, arfa scapă din mână,
Pe buze-i trece-un zâmbet ascet, slăbit, amar.
El stânca lui o lasă, la mag încet el vine
Și mâna lui o prinde și-ntreabă cu glas rar:

Ce-ai mai făcut, părinte... iar ai venit la mine,
Crezi tu c-o să mă mângâi pe mine? nu, în veci
Surd este al meu suflet l-a tale vorbe line
Cum stâncele la glasu-mi surde rămân și reci.

O, vino colo-n scorburi ca să-ți arăt fereasta
Pe care umbra blândă ieri noaptea a venit
Prin stâlpii-n prăbușeală... prin arcuri sparte... Asta...
Pe-aici pe-o scară de-aur ea blândă a intrat.

De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,
Să trăiești în asceze gândind la Dumnezeu,
Bând apa mării amară în negrele spelunce ­
Ca să domini în tine ispita, geniul rău!...

Ispită neagră dânsa? un geniu rău, o, nu e!
Răspunde trist și dulce fantasticul ascet.
De-ar veni ceriul însuși aceasta să mi-o spuie,
De-ar spune-o dânsa însăși ­ eu totuși nu o cred.

Aș crede mult mai iute că vrea să mă înșele,
Că vrea să-mi cerce-amorul adânc însă fatal,
De-aș spune numai chipul cum privirilor mele
S-arată ­ n-ai mai crede că-i geniu infernal.

Când ca un vis argenteu, plutește blonda lună
Prin marea-albastră-n ceruri, prin somnoroșii nori,
Când noaptea-i o regină lunatecă și brună,
Când valuri lovesc țărmii cu spumele răcori,

Eu de pe stâlpul negru iau arfa de aramă,
Arfa a cărei sunet e turbur, tremurat,
Arfa care din pietre durerile le cheamă,
Din stâncile stârpite, din valu-nfuriat...

Și cânt... Din valuri iese câte o rază frântă
Și pietrele din țărmuri îmi par a suspina.
Din nori străbate-o rază molatecă și blândă,
O rază diamantă cu-albeața ei de nea.

Și raza mă iubește, mângâie a mea frunte
Cu-a ei lumină blândă ­ o muzică de vis
Din aer și din mare cântului meu răspunde,
Cântec născut din ceruri și-al mării crunt abis.

La mijlocul de aer, în sfera de lumină,
Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal,
Ea prinde chip și formă, o formă diafanină,
Înger cu aripi albe, ca marmura de pal.

Și se coboară palid pe drumul razei sale
Și se coboară-alene, cu cântecu-mi l-invoc
Și haine argintie coprind membrele sale,
Prin păru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc.

Eu stau uimit și palid... mâna-mi involuntară
Se mișcă tremurândă pe coardele de fier,
Ce caută-al meu suflet în acea sfântă oară
De la turburii creieri în van eu samă cer.

Cine-ar fi oare umbra aceea argintie
Ce vine la cântarea-mi când cu o rugă-o-nvoc,
Când provocați de arfă-mi răspund valuri o mie,
În nopți când pricep scrisul al stelelor de foc?

Cântând pe a mea arfă sălbatecă, vibrândă,
Am pus în ea o parte a sufletului meu.
E partea cea mai bună, mai pură și mai sfântă
Ce într-o noapte albă, pe-o rază tremurândă
Părăsi lemnul putred, zburând la Dumnezeu.

Când noaptea însă-i caldă, molatecă și brună,
Atunci o chem din mare, atunci o chem din lună
Pe-acea parte iubită a sufletului meu.
Și ea venind prin noapte ca o rază de soare
Coboară pe-a mea frunte nebună visătoare,
Pân- se preface-n chipul ce l-am visat mereu.

Nu e vreo fantasmă nebună și deșartă,
E o făptur-aievea, cu gând din gândul meu,
Dintr-un noian de raze am întrupat-o eu
Și inima-mi o cheamă, gândirea-mi o dezmiardă
Și sufletul din mine e și sufletul său.

Tot ce-am gândit mai tânăr, tot ce-am cântat mai dulce,
Tot ce a fost în cântu-mi mai pur și mai copil
S-a-mpreunat în marea aerului steril
Cu razele a lunei ce-n nori stă să se culce
Și a format un înger frumos și juvenil.

Nebun ori ești lunatec ­ bătrânul murmurează...
E visul tinereții, e sete de amor.
Îngerul tău e-o rază și trupul ei un nor...
La cântecul tău eco răspunde plângător
Și tu-mpopulezi marea cu suflete de raze
Și stelele de cântec le împli visător.

Ia una câte una icoanele pălite,
Ia una câte una o und-, o stea de foc
Și toate sunt nimica... când toate la un loc
Pot în tine visarea și cântul să-l escite,
Mintea să-ți strice poate al razelor blând joc,

Ce se-mpreună-n aer, care se sparg în nori,
Care răsfrâng în valuri spumânzi și gemători.

Și dac-ar fi, ce-mi pasă? Chiar pala nebunie
Se poate că trezită a-nfipt ochii cumpliți
În fruntea-mi veștezită, în creieri rătăciți
Și-n jurul ochilor mei gravă ca la stafie
Afunde și teribili, lungi cearcăne de plumb ­
Fie așa ­ eu nu zic... Și totuși, nebunia
Cum e, cu chipul dulce, cu care m-a coprins
Îmi place ­ cum îmi place visul de raze nins,
Îmi place cum îmi place o umbră argintie
Tu cugeți. Cugetarea cu raze reci pătrunde,
Lovește chipul dulce creat de fantazie
Și acest chip devine palid ca o stafie
Și-ndată ce-l privești tu el stă să se confunde
Cu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde.
Dar eu ... eu nu sunt astfel... Mie-mi place visarea.
Fie ea chiar un basmu, numai fie frumos,
Înger c-ochi mari albaștri, cu chipul luminos...
Și iert că el se stinge, cum aprind lumânarea.
Căci n-o aprind... din contră... Ca cel ce-i place-un vis
Și chiar trezit de friguri el ține ochiu-nchis,
Ca mai departe visul frumos să îl viseze,
Asemenea uit lumea și eu... sunt bucuros
De pot prelungi încă visul meu radios.
De n-ar fugi-nfidelul... O, de ar sta mereu
Să oglindez într-însul adânc sufletul meu,
Cu cântecu-mi ferice simțirea să-i dezmierd
Și-n ochii mari și bolnavi ființa să mi-o pierd...
De n-ar fugi!... dar fuge... fuge cum luna plină
Încearcă după codri greu capul de-l înclină
Și fuge și se duce pe-o rază iar în sus,
Se pierde în ruina castelului zdrobit...
E sufletul meu palid, e sufletul meu dus
Ce părăsește lumea de cer ademenit.

.........................................................

O, de-aș muri odată... Cu corpul meu de plumb
Să simt cum morții aspre molatec eu sucumb,
Iar sufletul... O parte ce-n mine-a mai rămas
Să zboare-unde-l așteaptă amorul în estas,
Să zboare unde partea-i cea jună, dulce, pală
Plutește printre stele... iar stelele-i esală
Un corp de raze blonde... Căci am pluti-mpreună
Prin norii cei lunateci, prin stelele ce sună.
Și ne-am dori cum raza dorește-o altă rază,
Una în brațul altei lumină fac frumoasă.
Dar nu se poate încă... căci corpul meu de lut
Un sclav greoi și rece ­ e sclav ­ dar e astut.
Mă ține-n pieptul bolnav... și-n brațul încă tare,
Când sufletul meu liber vrea să s-arunce-n mare
Să scapă d-el odată...
În astfel de momente mă speriu eu de mine.
O, de ar fi o moarte, fără ca eu să mor,
Eu aș cuprinde-o-n brațe și aș strânge-o cu dor.

Magul adânc gândește și-n minte-și desfășoară
Soartea omului care l-avea-naintea sa.
Sărac, uimit fusese în lume-odinioară,
Dar gândul lui puternic viața-i apăsa.

Acest cap trist și palid coroana vrea să poarte
Și azi pe el se vede un negru comanac.
Acești umeri voit-au să duc-a lumei soarte
Și azi acopăr trențe și rasa de șiac
Și capu-acest ce-n perini de tron ar fi dictat moarte
Azi doarme-n pat de trențe, drept perină un sac,
Picioarelor rănite-n sandale li-era dor
De salele de marmuri, de-a tronului covor.
Desculț îmbla pe uliți, de visuri mintea plină
Și-n lungele-i mizerii, ca-n mare cufundat,
Visa că-ntreaga lume la dânsul o să vină,
Că el de lumea-ntreagă va fi încoronat.
Coroane el împarte la regi. ­ Și la regine,
Iubindu-le,-ngenunche. Palate-a ridicat

Femeilor ce viața și-o-nchină la plăceri,
Ce trupul de zăpadă și-l scaldă-n negru păr.

Dar foaia se întoarse... Cu greață și scârbire
Îi păru-atunci că lumea e toată joc de cărți.
Atunci el se retrase în muri de mănăstire
Și capul și-l cufundă-ntr-a lumei sfinte cărți.
Pe murii în risipă o candelă subțire
Chilia înnegrită lumină. Și prin părți
Necunoscute-a lumii gândirea lui pribeagă
Străbate cu-aripi mândre nemărginirea-ntreagă.
În van pune pe suflet greoile cătușe
De gânduri uriașe, de-nalte rugăciuni.
În van în a lui urmă a-nchis a lumei ușă
La visele ei turburi, cu mari deșertăciuni;
Pe focul cugetărei a presurat cenușă,
Ci sub cenuș-ard încă consumători cărbuni.
Atunci visul mărirei s-a șterge-n a lui gând
Când peste spuza sură se va turna pământ.

Atunci claustrul îl fuge ­ și-n țărmuri sterpi de mare
Se trage să găsească liniștea-i ce s-a dus,
Dar vai! ș-acolo-l urmă visările-i amare,
Căci lumea cu-a ei visuri gândirea i-au supus.
Aici însă visarea-i e-adânc-omorâtoare,
Căci în chip de femeie s-arată-n aer sus.
Lumești gânduri într-alt chip împleau sufletul său,
El cugeta la toate, ci nu ­ la Dumnezeu.

Pe noaptea-i sufletească, tainică, rece, stinsă,
Căzu ploaie de raze cu cer senin și dalb
Și sufletu-i se împle iar cu icoane-aprinse,
O auroră-l împle cu aeru-i rozalb.
Din cer cade alene o dulce stea desprinsă
Și se preface-n înger, plâns de iubire, alb,
Și-n inimă-i aude un dulce glas de-argint
Ca sunetu-unui clopot prin noapte aiurind.

Magul își răzgândește-a călugărului soarte!
„E-aievea acea ființă, visele-ți nu te mint,
Dar nu-i aci în lume... E sufletu-unei moarte,
Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind.
Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte
Și idealu-eteric în lut eu pot să-l prind,
Dar nu aici. ­ Aicea de viață n-are parte;
Vom merge-n lumea unde trăiește mai departe."


[Partea a III-a]


©Mihail Eminovici(Eminescu)

Adăugat de: th3mirr0r

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu