Cezara I - Mihai Eminescu

Nuvelă originală

I
Era-ntr-o dimineaţă de vară. Marea şi-ntindea nesfârşita-i albăstrime, soarele se ridica încet în seninătatea adânc-albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopţii, stâncile negre de rouă abureau şi se făceau sure, numai p-ici pe colea cădeau din ele, lenevite de căldură, mici bucăţi de nisip şi piatră.

Din nişte colţi de stânci despre apus se ridica o mănăstire veche încunjurată cu muri, asemenea unei cetăţui, şi de după muri vedeai pe ici pe colea câte-un vârf verde de plop ori de castan. Acoperămintele ţuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericii, zidurile împrejmuitoare risipite şi năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici ce-şi fondau state, de procesii lungi de gâze roşii care se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite şi mâncate de mult umblet, toate astea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozităţii decât locuinţă.

În dreapta mănăstirii se ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, sătucene cu căsuţe albe presărate prin dungile văilor, în stânga un drum trecea ca o cordea prin o nemărginire de lanuri verzi care se pierdeau în depărtarea orizontului, în dreptul ei marea, a cărei suprafaţă era ruptă pe ici pe colea de câte-un colţ de stâncă ce ieşea de sub apă.

De-a lungul zidurilor împrejmuitoare mergeau cărăruşe pe coasta dealului, curmate în cursul lor de muşunoaie de cârtiţe. Pe una din cărări vedem un călugăr bătrân mergând spre poarta mănăstirei, cu mâinile unite după spate. Rasa i-e de şiac, e-ncins cu găitan alb, metaniile de lână spânzură c-un colţ din sân, papucii de lemn se târâie şi clăpăiesc la fiecare pas. Barba albă i-e cam rară, ochii ca zărul neexpresivi şi cam tâmpiţi; nimic resignat sau ascetic în el.

Ajuns la poartă, trage clopoţelul, un frate îi deschide, el intră în curtea ce semăna a părăsită a mănăstirei, cu pardoseala ei de pietre pătrate printre care creşteau în voie fire de iarbă naltă, şi-n mijlocu-i c-un iaz ale cărui maluri erau sălbătăcite de fel de fel de buruiene. Brusturi mari, lumânărele, sulcină şi măzărichea care-şi ţese păturile ei de flori asupra întregii vegetaţii pe care o sugrumă cu încâlciturile ramurilor. Un cerdac lung, umbrit şi multicolor răspunde c-o scară ce dă-n curte. Bătrânul deschide uşa tinzii şi se face nevăzut înăuntrul clădirii.

În zidul lung şi nalt al mănăstirii, privit din grădină, se văd fereşti cu gratii negre, ca ferestrele de chilii părăsite, numai una e toată-ntreţesută cu iederă şi în dosul acelei mreje de frunze-ntunecoase se văd în oale roze albe ce par a căuta soarele cu capetele lor. Acea fereastră dădea într-o chilie pe pereţii cărei erau aruncate cu creionul fel de fel de schiţe ciudate — ici un sfânt, colo un căţel zvârcolindu-se în iarbă, colo icoana foarte bine executată a unei rudaşte, flori, tufe, capete de femei, bonete, papuci, în fine, o carte de schiţe risipită pe perete. Un dulap cu cărţi bisericeşti, un scaun cu spata naltă, haine călugăreşti spânzurate într-un cui, o ladă zugrăvită cu fel de fel de flori, un pat simplu de sub care se vedea o pereche de papuci şi un motan negru, iată toată îmbrăcămintea. Prin mreaja vie şi tremurătoare a fereştii pătrundeau razele soarelui şi umpleau semiîntunericul chiliei cu dungi de lumină în care se vedeau mii de firicele mişcătoare care toate jucau în imperiul unei raze şi dispar din vedere deodată cu ea.

Pe scaun şade un călugăr tânăr. El se află în acele momente de trândăvie plăcută pe care le are un dulău când şi-ntinde toţi muşchii în soare, leneş, somnoros, fără dorinţe. O frunte naltă şi egal de largă asupra căreia părul formează un cadru luciu şi negru stă aşezată deasupra unor ochi adânciţi în boltele lor şi deasupra nasului fin, o gură cu buze subţiri, o bărbie rotunjită, ochii mulţumiţi, cum am zice, de ei înşii privesc c-un fel de conştiinţă de sine care-ar putea deveni cutezare, expresia lor e un ciudat amestec de vis şi raţiune rece.

S-apropie de fereastră şi se uită în grădină jos la iarba moale, crescută-n umbra virgină a copacilor, la portocale ce luceau prin frunze, apoi luă creionul şi desemnă pe perete o portocală. Luă un papuc, îl puse pe masă şi se uită la el, apoi deschise-o carte bisericeasă şi pe-un colţ de pagină zugrăvi papucul. Şi ce profanaţie a cărţilor bisericeşti! Toate marginile erau profile de femei, popi, cavaleri, cerşitori, comedianţi... în sfârşit, viaţa în realitatea ei, mâzgălită în fiecare colţ disponibil.

Deodată intră bătrânul.

— Binecuvântează, părinte.

— Domnul. Ei, Ieronime, zise bătrânul vesel şi-ntr-o ureche, ce mai lucrezi, ştrengariule?

— Eu? Dar când am mai lucrat eu ceva? Această presupunere jigneşte caracterul meu, părinte... Eu nu lucrez nimica; mă joc desemnând cai verzi pe pereţi; dar să lucrez...? Sunt mai înţelept de cum arăt.

— Faci rău că nu-nveţi pictura.

— Eu nu fac nici rău, nici bine, căci nu fac nimic. Mă joc.

— Îngropi talantul, fiule, îngropi talantul.

— Îngrop pe dracul, părinte.

— Apage Satana! zise bătrânul sărind într-un picior şi aruncându-i-se-n braţe. Ieronim începu să râdă.

— Dumnezeu ştie, tată, de unde iei atâta veselie. Eu am momente când sunt trist, tu... nu cred.

— Eu trist, Ieronime? Să mă ia dracul, fătul meu, dac-am fost trist vrodată. Tristeţea fuge de mine ca cumătru-meu de tămâie. Dar lasă asta... hai în oraş cu mine. Azi, intrând la stareţul tău, am făcut o faţă cătrănită şi turcească... am spus că-mi trebuieşti tu pentr-o comândare, am minţit ca totdeauna — în sfârşit, îţi concede societatea mea serioasă de cioclu. Noi, Ieronim, ne-om duce în oraş... ştiu într-un loc vin bun, ştii colea, phiu! om juca cărţi cu alţi frăţiori, om fuma din lulele lungi cât ziua de azi şi ne-om uita pe fereşti la duduci! Se-nţelege că fără...

— Se-nţelege.

— Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, blestematule Ieronime?

— Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, părinte?

— Cine? Dracul.

S-ar înşela cineva crezând că toate uşurinţele călugărilor aveau vreo însemnătate. Aşa numitele lor blăstămăţii erau nişte copilării, cu toată libertatea vorbelor cu care le-mbrăcau. Un pahar de vin, un joc de cărţi, o lulea de tutun, din când în când o privire repezită asupra profilului unei copile zâmbitoare — astea erau în faptă şi întotdeauna toate renumitele lor desfrânări. Tot farmecul consista în misterul cu care îmbrăcau făţarnic micile lor pasuri lumeşti.

Ieronim îşi aruncă rasa pe el, tăie o faţă sinistră, mucalitul bătrân tăie una smintită de tot, spre a face efect asupra spărietului portar, şi amândoi ieşiră repede din mănăstire, spre a-şi stâmpăra graba mersului abia în drumul mare, ce ducea la oraş.

1876

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu