Tata - Marin Sorescu

Aveam vreo trei ani,
Stăteam în curte şi mă jucam cu nişte surcele
Şi Rujan, care se învăţase să-mpungă,
Nu ştiu cum scapă de unde era legat
Şi vine la mine, mă ia în sus şi mă pomenesc zburând,
Noroc că m-a luat între coarne, nu m-a înţepat, nu nimic,
Eu căzusem în picioare şi râdeam, că-mi plăcuse
Cum mă lansase în aer.
Boul venea iar spre mine şi-atunci a apărut tata,
S-a răstit la el şi-a-nceput să-l bată cu un resteu.
Aşa mi-a rămas în minte tata, mânios,
Bătând o vită care era să-i omoare copilul.
Eu stăteam şi mă uitam la omul acela înalt, cu mustaţă,
Care sărise să mă apere. Încă mai râdeam,
Dar tata era supărat tare, şi pedepsea straşnic vita nărăvaşă.
De felul lui se zice că era foarte blând, visător,
Seara se suia pe o plastă de fân şi se uita la stele.
Scria şi poezii.

Pe una a publicat-o, încrustând-o cu briceagul
Pe o plută tânără pe Dobreţ,
Singura lui tipăritură în timpul vieţii,
Care a tot crescut cu copacul
Şi a avut mare influenţă asupra mea.

Asta este însă imaginea care mi-a rămas,
La scurt timp a-nceput să-l doară un picior
Şi-n trei zile a şi murit,
De-a rămas toată lumea trăznită, jumătate din sat a mers în urmă
La-nmormântare...
Parcă-mi mai amintesc cum aruncau nişte bani pe la poduri,
Când trecea carul, mergând încet şi lumea jelindu-se în urmă.

—————————————————————


volumul „La Lilieci”, cartea I, editura Eminescu, București, 1973

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Marin Sorescu