Golemul - Jorge Luis Borges

Așa cum grecu′ afirmă în Cratyl
E, pentru lucruri, numele arhetip;
E-n literele floare al florii fără chip,
Și Nilul tot e în cuvântul Nil.

Un Nume este ce-ar putea s-adune-n
Esența de consoane și vocale
Atotputerea, Dumnezeu, minune
Închisă-n semne, litere cabale.

Adam cândva și stelele-l știură-n
Grădină. Dar rugina de păcat
(Spun cabaliștii) un văl a aruncat.
Urmașii sacrul nume îl pierdură.

Candoare, har ni-s fără de sfârșit.
Norodul Lui avu o zi odat′
Când Numele să-l afle a cătat
În veghe de cartier israelit.

Și nu precum acela care vaga
Strecoară umbră-n vaga povestire,
ci-n veac statornic, dăinuie-amintire
despre bătrânul Lőw, rabin din Praga.

Cu setea lui de-a ști ce Domnul știe,
Ani lungi trecu rabinu-n lungi variații
De litere și grele permutații,
Aflând la urmă Numele ce îi e

Zăvor și Cheie, Poartă și Olimp,
Dezleagă el paiaței plămădite
Cu mâini stângace-n taine și ispite
Mister de Spațiu, Literă și Timp.

Și simulacrul nalță adormite
Priviri cu care vede forme, nuanțe
Pierdute printre clipe și distanțe;
Mișcări învață-a face ne-mplinite.

Treptat pricepe-astfel (ca noi ceilalți),
Captiv că e-n a lui rețea sonoră.
Acum, Nainte, Ieri, Apoi și Oră,
La Dreapta, Stânga, Tu, Acela, Alți.

(Păpușii-i e rabinul Zeu și Casă
Și-i dă ciudatul nume de Golem.
Acestea toate-s scrise de Scholem,
În cartea lui subtilă și pioasă.)

Rabinu-ntreaga lume desfăcu
(„Aci-i piciorul meu și iată toga”)
Și, după ani de chin, Golem putu
Să măture sfielnic sinagoga.

Să fie o eroare în grafie?
Ori sacrul Nume-i prost articulat?
Dar nu-l făcu înalta lui magie
Pe-omuncul să vorbească niciodat′.

Cu ochii lui de fiară, nu de om,
De lucru mai curând decât de fiară,
În umbra grea de sfânt locaș spre seară.
Îl urmărea pe dascăl cu nesomn.

Un lucru necurat e în Golem,
Căci pașii lui tot neamul pisicesc
L-alungă. (Nu-i pisica în Scholem,
Dar dincolo de timp o-ntrezăresc.)

Nălțând spre dascăl mâinile filiale,
A lui cucernicie-o imita.
Stupid și surâzând se-mpleticea-n
Chircite temenele orientale.

Rabinul îl privea duios, e drept,
Dar trist și plin de groază mai târziu,
De ce creat-am ăst nevolnic fiu,
Uitând a păcii lege de-nțelept?

La șirul de simboluri reci, severe,
De ce-am adaos altul? Și-unui van
Ghem depănat într-una, an de an,
De ce-am dat alt impuls, altă durere?

În ore de amară spaimă vagă,
Privirea la Golem își ațintea.
Cine-ar putea să spună ce simțea
Privindu-și Domnul rabinul din Praga?



traducere - Andrei Ionescu

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Jorge Luis Borges