Oda infinită - Joan Maragall

Am o odă-n mine trează
ce nicicând n-o adormi:
zi şi noapte mi-o dictează
câte-n lume scânteiază,
câte-au fost şi cîte-or fi.

Mi-o îngân-a mea pruncie
cu duioase reverii;
greu trecută prin junie,
dar aşa i-a fost să-i fie:
tot prin greu a se-ntări.

Mă ajung cu voce tare
noi cântări ce loc îşi cer;
însă văd că-n fiecare
an o altă voce-mi moare
şi consoane alte-mi pier.

Nici ţin minte cum porneşte
nici cum s-o sfârşi nu ştiu,
căci întruna-mi porunceşte
tot dictându-mi nebuneşte
cum să cânt şi ce să fiu.

Şi aşa, de vânt mânată,
calea sa necunoscând,
oda bâjbâind s-arată
plânsă iar, iar încântată,
imnuri iarăşi înălţând.

Am o singură dorinţă:
ca încet, încetişor,
să-mi reciţi, de-i cu putinţă
şi de ai vreo cunoştinţă,
oda, când o fi să mor.

Să-mi adie la ureche,
firul vieţii depănând,
taina fără de pereche
prea străfundă şi străveche
s-o atingă-n veci vreun gând.

Şi voi şti n-acele clipe
- o, poet cu pas vrăjit! -
dacă-n suflet o să-ţi ţipe
pasărea cu lungi aripe
cuibărită-n infinit.

traducere de Paul Abucean


vezi mai multe poezii de: Joan Maragall



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.