Istoria unei amfore - Gheorghe Tomozei

Am auzit vestea și aproape că nu mi-a venit să cred.
Prea semăna cu inelul socotit pierdut
ce vine să întregească miraculos colanul.
Prea lesnicios mi se părea că am despicat
(acesta e chiar cuvântul potrivit) cenușa incertă
în miezul căreia pâlpâia lumina magic-revelatoare
a unui adevăr mai vechi decât vechia noastră.
Am auzit vestea și m-am socotit
norocosul contemporan al curgerii ei peste lume:
încercând oarecari reparații gospodărești, cei ce au în
grijă
casa memorială Eminescu din Ipotești (repede dublați de
arheologi)
au găsit în arâna scociorâtă nu (doar)
cioburi de lespede
călcate cândva de cel ce era încă poetul ci (doar)
poezia,
nu scoabești belciuge de hambar,
nu tălăngile turmei căminarului Gheorghie și Eminovici,
ci sfintele rasipuri (frumoasă vorba cronicărească) ale
unei așezări dacice!

Firave mădulare de amforă disparate
au și fost așezate, în ciuda timpului pustiitor,
așa cum au lucit cândva pe roata olarului
și ochii ni se pot umple de centurele fluide ale Semnului
plin de virilă grație
ce ne-a rămas dintr-un trecut cu trepte îngropate în
cenușă și glorii.
Ciudată, nepotrivită mirare!
Ce altceva să găsești sub casa lui Eminescu
decât o amforă dacică (bunicul ar fi zis dăcească),
cum ne-am fi imaginat, fie doar și pentru o clipă
ca locul acelei amfore ar fi putut să nu fie acolo?
Ce simplu e totul: peste casa dacilor celor mândri,
cei mai viteji dintre traci (după mărturia lui Moș Herodot)
s-a așezat prin vreme casa-matcă de luceferi
(altfel pământeanului) Eminovici!
Dimitrie Cantemir vorbea despre
ideea continuității ființei românești
pe meleagurile rămase de la daci, cu două cuvinte
constituite într-o formulare colorată, incisivă (și decisivă)
de pecete:
nedezrupta continuație.
Expresie teribilă, pe care o împrumut atunci când ivesc
din lutul Ipoteștilor, lutul dacilor celor bătrâni
(așa mi-i imaginam când eram școlar, niciodată
nu m-am gândit la daci tineri)
plăcându-mi să văd în amfora din miazănoapte
un bulgăre primordial hrănit cu sevele și ostenelile
Începuturilor.
Ce simplu e totul:
peste urmele dacilor, umbra Regelui dac al poeziei.

Sub casa lui Eminescu
oasele lui Eminescu
Cum se va fi sfârșit mărunta obște dacică
arsă și întoarsă în neființă?
Ce dușman a călcat în copite
amfora cu cioburi redeșteptate abia acum în alcătuirea
lor primară?
Și mai apoi? Iși va fi dat seama
stăpânul gospodăriei întemeiate peste fumul colibei dacice
pe ce și-a ridicat avutul?
În miezul de iarnă al anului , când aștepta cu nerăbdarea
firească bărbaților viforoși să i se nască pruncul,
căminarul va fi auzit în vocile viforului
cioburile sonore ale unor vechi graiuri
(de mult coagulate în lut de amforă)
și va fi descifrat în ele sunete grave, chemându-se prin
timp.
Omul purtat prin canțileriile habsburge credea, sunt sigur,
în nedezrupta continuație a geniului.
Micul dac pe care în odaia ei de suferință i-l aducea pe
lume
(îl aducea lumii)
muierea, avea să înalțe mai târziu o rugăciune incendiară.
Ce simplu: Rugăciunea unui dac
se poate compune numai într-o casă de dac.
Și iarăși mă uluiesc și mă bucur:
pot alătura acum numele blajin al Ipoteștilor numelui
(prevăzut cu
solzi strălucitori)
al Sarmisegetuzei!
Pot grava pe unghia unei (imaginare) monezi chipul
lui Decebalus fiul lui Scorilo, pe-o parte,
iar pe cealaltă capul lui Eminescu,
fiul lui Gheorghe și al Ralucăi!

Rătăcind cândva pe urmele unui alt moldovean, Sadoveanu,
am ascultat o istorisire ce vroia să explice meșteșugul cu
care
scriitorul aduce până la noi
ore stagnate ori, dimpotrivă, ne face locuitori
ai unor timpuri vechi. Cineva
descria spectacolul grozav al despicării unui munte
și al ivirii unui zimbru în firidă fumegătoare.
După mii (ori doar sute) de ani, zimbrul perfect conservat
părea a se rostogoli peste privitori.
Împlătoșată în colb de cărbune și cremene,
carnea se pietrificase parcă și ea și pe pielea muncită
de trecerea
anilor
puteau fi numărate împunsaturile săgeților ucigașe.
Era și acesta un semn al
nedezruptei continuații.
Vedeți așadar cu câtă smerenie
trebuie să sape arheologul sub casă nașterii lui Sadoveanu?
Dar cine va săpa la temeliile casei lui Iorga?
Sau a lui Brâncuși?
Și ne întoarcem privirile ispitite de revelații la propriile
noastre case.
Nu e nevoie să le mișcăm lespezile.
Sub ele există mărturia de nimic dezmințită
a apartenenței noastre la acest pămânț,
cu istoria lui, cu liniștile și furtunile lui.
Aici ne e vatra!
Aici dorul nostru de desăvârșire.
Aici ne e lemnul de leagăn și lemnul de epitaf.
Piatra de leagăn și piatra de epitaf.
Suntem ai țării Eminescului. Bem din amfora
pe care s-a incleiat osul sfintei sale case.


Bem spice arse.
Bem memoria vinului spoliat.
Bem flăcările mierii.
Și ne bem, acră, învârtoșată, asprită de sare,
sudoarea cursă pe unelte.
Și pe arme.
N-avem a ne privi cu îngrijorare viitorul
atâta timp cât vom fi demni de lutul amforei dezgropate,
lucrând cu trudă la împlinirea viselor țării și călcând în
picioare
făț ărniciile și inerțiile,
cuvântul sterp și poleiul mincinos.
Arheologi! Voi desena pentru lopețile
voastre un câmp heraldic, rotund,
podit cu piele de piersică.
Rotund ca România.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Gheorghe Tomozei