Scutul Minervei - Ion Pillat

I

Ajuns acum pe culmea vieții, înainte
De a descrește-n umbra ținutului tăcut,
Zeiță înarmată cu lancie și scut,
Stăpân deplin pe cuget, înalț o rugăminte.
De ani destui Diana cu raza ei mă minte
Și, falsă ca și valul din care s-a născut,
Cithereenei pradă destui ani am zăcut
Plătindu-i vamă chinul și lacrima fierbinte.
Cu mai păzită grijă îmi voi păstra odorul.
Spun crinului și rozei un veșnic bun-rămas:
Măslinul și un dafin să-mi străjuie ogorul.
Nu-ți dau, de patimi arsă, o inimă pustie,
Dar gânditorul suflet ce singur mi-a rămas,
Tu încunună-l, dreapto, cu verde poezie.



II

Deoarece, senino, mireasă mi-ești și soră
Și călăuză-naltă pe valul ce-am urcat,
Cuminte și-ndrăzneață, cu capul ridicat
Să-mi stai, spintecătoare de veșnicii, la proră.
Iar eu din întuneric intrând în auroră,
Și limpezit cu totul de patimi și păcat,
Voi cerceta cu ochii părerea de uscat
Pe umăr de talazuri, albind ca o amforă.

Strălucitoare-n suflet e țara ta, zeiță!
Bachantele în fața-i prin noapte se ascund,
Fug speriați Silenii încununați cu viță.
Apollo însă tainic pe fruntea-ți cum răsare,
În razele răsfrânte de scutul tău rotund,
Îmi naște nouă muze mărețe la picioare.



III

Același zeu profetic cutremură stejarii
Dodonii, și la Delos înaltul palmier
Rămâne mărturie legând pământ și cer,
Dar au tăcut de-atuncea Homerii și Pindarii,
În temple profanate au năvălit barbarii,
Și viersul lor răsună strident și adulter,
Dar n-au să se ridice pe piscul auster,
Nicicând, al poeziei cu strictele fruntarii.
De laudă, de ura lor oarbă azi nu-mi pasă.
M-am depărtat de-un laur ce-n fiecare zi
Pe altă frunte-ngustă mai veștejit se lasă.
Căci tu îmi crești în suflet — la fel cum altădată
Din creștetul lui Joe destinul te trezi —
Senină fericire puțin îngândurată.


IV

Adăpostit sub scutul Minervei stau deoparte
La umbra unui dafin ce n-are veștejiri,


De gloria lumească, de secile vrăjiri
A’ vremii-nșelătoare totuna de departe,
Adun pământ, și plante, și oameni într-o carte
Înaltă în simțire, bogată-n zugrăviri.
Din vechile otrăvuri făcut-am izbăviri,
Din turbure viață, armonioase arte.
Dar sarcofagul poartă îngemănate roade:
În juru-i saltă-n soare al zeilor alai,
Năuntru zace mortul ca viermele ce-l roade.
Nu-i nimeni deznădejdea din gând să mi-o ghicească.
Doar tu, zeiță clară ca flacăra, îmi dai
Puterea să-mi torn chinul ea marmură cerească.


V

Precum prin crâng, în umbră, o pasăre țipă
Din zborul ei rănită de vechiul vânător
Și te ajunge glasu-i sunând sfâșietor
Când vrea și nu mai poate să-nalțe o aripă,
În sângele-mi departe se tânguie și țipă
Iubirea încolțită de rănile-i ce-o dor;
Sleită se mai zbate când nu e ajutor
Să-i dea o vlagă nouă în neguroasa clipă.
De prin afund de mine aud cum se prelinge
În liniștea de astăzi neliniștea de ier’.
Zeiță prinsă-n zaua luminii ce învinge,

În sufletu-mi noptatic în arme te coboară.
Străpunge-o fără milă cu sulița de fier,
Dă-i moarte bietei inimi ce n-a putut să moară.



VI

Neptun pe mări în spume și-a așezat domnia;
Zefir, pe-o adiere; Boreu, pe-un aprig vânt.
Cibela-mpărătește pe rodnicul pământ,
Și Ceres leagă spicul, și Bacchus crește via.
Și-mpart nemuritorii: văzduhul, apa, glia,
Și tot ce-a fost pe lume, și toate câte sunt.
Un zeu ne duce-n leagăn, și altul în mormânt;
Ei ne trimet păcatul și nevinovăția.
Veghează zei, zeițe pe orișice făptură —
În arbore: Driada; la vatră: zeul Lar,
Suntem ca fire prinse în vasta țesătură.
Nu pot să lupt cu zeul: el dă și el culege;
De el nebunu-ncearcă să fugă în zadar.
Eu mă supun, cuminte, la nendurata lege.


VII

Cu armonie simplă de linii și lumină
Trezindu-ne comoară gândurilor adânci,
În tragică splendoare prin dezolate stânci,
Se profilează templul tău vechi pe o colină.


Dar veac de veac frontonul îl crapă; se înclină
Coloana albă-n vremea ce-o surpă stând pe brânci;
Și-n țara pustiită de barbari: turci și franci,
Prin pietrele de-acantă dau tufe de sulfină.
Când vremile și omul, Minerva mea, te lasă,
Când slavă ta n-o ține granitul cel mai dur,
Din paisprezece versuri ți-oi făuri o casă.
Dar dă-mi, zeiță, harul și legile-nțelepte,
Sonetul meu să suie în veșnicul azur
O vrajă de pilaștri și de proporții drepte.



VIII

Sub rod se-ndoaie pomul când seva îl pătrunde,
El ce sfida Prierul cu verzile lui frunți,
Și râul fără-astâmpăr ce spumegă prin munți,
La vale poartă pașnic corăbiile pe unde.
Departe jocul fraged al anilor se-ascunde
Și, iată-i, rari pe tâmplă, întâii peri cărunți,
Când patimi împlinite s-au arcuit în punți
Și fecundate doruri s-au liniștit profunde.
Ca șarpele de-acuma îmi schimb noroc și piele,
Căci soarta nu-mi apleacă viața în zadar
Cu versuri care-atârnă din ce în ce mai grele.
În toamna unde darul se pârguie-n tăcere
Aștept să vii și, rece, cu dreptul tău cântar,
Să-mi hotărești măsura de-amaruri și de miere.


IX

La Roma, când Horațiu prindea nemuritoare
Cadența ta în odă, când verbul suveran
Îl mlădia-n eglogă poetul mantuan,
La noi ziceau din frunză păstori pe la izvoare.
Dar să-ți înalț primește sonetul la picioare,
Ca să înfrunte ritmic al vremilor noian —
Când simt sub mână lira, pe fiecare an
Mai pură, mai pioasă și mai învingătoare.
Din lutul țării mele mi-am ridicat spre tine
Un suflet ca un codru adânc și nepătruns;
I-ai dat desăvârșirea coloanelor eline.
Nici azi nu-l va pricepe ilotul, și nici mâne,
Dar versul meu în slujba-ți purificat, și uns,
Și logodit în taină cu muzele, rămâne.



X

Pe mări nu poate vasul să zboare, dacă vântul
În pânze chibzuite nu-și frânge vlaga lui,
Și drumului s-așterne în goana gândului
Fugarul, doar când frâul i-a stăpânit avântul.
Din lira ca să-nvie, deplin și proaspăt, cântul
Pe coarde numărate ești nevoit să-l sui,
Și nu se schimbă piatra informă în statui
De n-o lovești cu dalta. La fel e și cuvântul.
Năuci, să creadă sciții că bâlciul e-un spectacol,
Că-n lire nestrunite dorm melodii adânci,
Că vorbe nențelese adună un oracol.


Adevărata artă de alte minți se-alege:
Nu pâlpâie în noaptea desișului, pe stânci
În soarele Minervei, scânteie albă-i lege.



XI

Abia sosi Prierul cu-ntâia rândunică
Și-l strânse galben vara la pieptu-i însorit,
Și iată peste dealuri lumina și-a oprit
Din toamnă raza lungă prin fulgii care pică.
Tot ce-am legat de suflet cu aripi se ridică;
Ce mi-a fost drag pe lume, în ochi mi s-a umbrit
Și-n amintire suie cu fumu-i albastrit
Iubirea cea mai mare, dorința cea mai mică.
Cu trecerea rotundă a lunilor rotește,
Schimbat pe bolta nopții, străvechiul zodier
Și steaua ca și visul în zori se veștejește.
Nimic nu se rentoarce la fel a doua oară:
Nici anotimp, nici suflet, nici pasăre, nici cer
Eternă doar Minerva cu lira le măsoară.



XII

Icar cum îl sfidase cu aripe de ceară,
L-a prăbușit Apollo pe-al mărilor podmol.
Și pe Acteon care-i pândise trupul gol,
Prin câinii lui Diana l-a osândit să piară.
Chiar Prometeu, când slăvii a smuls un foc în pară,
El ce s-a vrut năprasnic al omenirii sol,

Pe stânci legat de Joe cu vulturii ocol,
Hrăni flămânde ciocuri din fierea lui amară.
Și totuși nu mi-e teamă, în-nalta mea trufie,
Comoara ta în versul sonetelor s-o fur,
În suflet când eroii Helladei îmi învie.
De-a pururi în lumina senină urcă zborul,
Pe veci văd ochii minții tiparele de-azur,
Când focul fără moarte îl ține răpitorul.



XIII

Din toate, numai roză ce-n moarte mai încheagă
O inima de flăcări pe palidul stufiș,
Prin seara prelungită de soarele pieziș
Cum tremură în purpur, îmi este cea mai dragă.
Și numai tămâioasă ce s-a păstrat întreagă
În via pustiită de-al toamnei luminiș,
Acuma când scânteie de brumă prin frunziș,
Mai tare mă închină și locului mă leagă.
Mi-e dor de ce-nflorește sub semnul despărțirii
Și brațele ce albe de gâtul meu s-au prins
Mă țîn când știu că mâne s-or șterge iar privirii.
Minerva-mi spune: — “Uită ce-n pulbere se cerne.
Ciorchini de stele setea ți-o sting și am întins
Iubirii tale cupa petalelor eterne.”


XIV

Nespovedită mie ce grijă îți apleacă
Profilul pur pe brațul în lance răzimat?
Ce chin tăcut, zeiță, în marmură săpat,
Îți adumbri pleoapa de lacrimi pururi seacă?
Credeam că numai omul cu mintea lui săracă,
Divino, se frământă de patimi turburat.
Ce săgetare-ascunsă un zeu dușman ți-a dat?
Chiar rănile lui Eros cu vremea au să treacă.
Mi-a spus nemuritoarea: — ”Grăiești ca muritorii.
Sub alte legi stă neamul din care m-am ivit,
El n-are-amurg, nici noapte și nu cunoaște zorii.
Ce m-a durut odată, mă doare pe vecie
Dar din senină pace și chinul otrăvit,
Mi-a învățat cuvântul înalta-i simetrie.”


XV

Din Helicon coboară iar cele nouă muze
Înconjurând altarul cu pasul lor pios.
În număr și-n cadență suind armonios
Eterna poezie li s-a desprins din buze.
Vin câte trele Grații în cântec de cobuze:
Un singur vânt le umflă veștmântul unduios
Din care, pentru tine crescând misterios,
Curat răsare ritmul din formele confuze.
Orfeu te părăsește pe veci, Euridice!
El lira și-o consacră Minervei ca un dar,
Și imnul proslăvirii dă cerul să-l despice.

Chiar Egipanul tainic, ducând la colțul gurii,
Un nai de trestii, lasă când repede, când rar,
Lung laudă să sune în liniștea pădurii.



XVI

În căutarea prăzii de aur a cântării,
Spre tainele Colhidei, nou Iason, am pornit.
De hiperboreene furtuni nebiruit,
Scăpai din valuri teafăr și de urgia marii.
Iar astăzi când din neguri răsar pe clina zării
Și dafinul, și templul tău alb, ce liniștit
Îmi trag la țărm trirema cu rostrul ei proptit
De plaja aurie în raza înserării.
Acum veniți, tovarăși! Juncanul nou la coarne,
Juncană fără pată să-i ducem la altar —
Ca jertfă lor norocul spre noi să ni-l întoarne.
Și tu, zeiță, lasă din falnicul tezaur
Ce l-a purtat berbecul divin, să smulg măcar
Pe liră o fărâmă din lâna lui de aur.



XVII

Nu-s vindecat cu totul, senino, de Himeră.
Pe buze tot îmi arde sărutul blestemat
Și-n ochiul rău și verde, pe care l-am urmat
Atât de mult pe vremuri, ivirea mea tot speră.
De nimeni dezlegată și astăzi îmi oferă
Enigmă-i dureroasă un sfinx neîndurat


Și sufletul ce-n gheare atât i-a tremurat,
Mai tremură privindu-l și-acum din altă sferă.
Nu-s vindecat cu totul, Minerva mea. Simt încă
Harpiile pe frunte ca zborul lor nefast.
Mai simt străvechea spaimă și vraja ei adâncă.
Iar glasul de sirenă tot mai suav îmi sună
În cântecele morții, amăgitor și vast,
Ca marea care-și mișcă argintul viu sub lună.


XVIII

Te-am regăsit de mintea-mi cu-atâta mai aproape
Cu cât credeam, ascunso, mai mult că te-am pierdut.
Erai aici, în suflet. Profilul cunoscut
Mă lumina cu umbra lăsatelor pleoape.
Cum am putut să-ți caut pe cer, pe câmp, pe ape,
Nepieritoarea urmă, când trebuia tăcut
Doar să m-aplec în mine puțin, să fi văzut
Înaltă strălucire ce-n lume nu încape.
Te-am regăsit aceeași de ieri, de totdeauna,
Cu chip de muritoare și gând nemuritor.
Ce laudă mai sfântă să născocească struna?
Și-acum, când știu că viersul din suflet nu-mi mai pleacă
Și-n albia lui cântă curatul său izvor,
Pe veci de-acuma poate și lira mea să tacă.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Pillat