Autoportret - Ion Caraion

Fructul meu – ce fruct sihastru!
Umbra mea – ce țeapă!
Ca un pepene albastru,
ceru cade-n apă.

Dumnezeu mai știe cine,
c-un opaiț tainic,
luminează din glicine
aburii pe ceainic.

Și cu fiecare val
brumăriu de fân,
cățărat în papagal
un luntraș bătrân

strânge timpu-ntr-o bunică
dar cântă lucid.
Despletite gene-i pică
iederii pe zid.

Să-l ferească de-ntâmplări,
strânge timpul poate.
Cenușiei mări
i-au sosit halate.

Toate însă-au fost atâta
cât durează vinul.
Strâmb și-a-ntins spre cer urâta
ploaie, manuscrisul.

Gustu-mi: aguridă,
zările: cât pumnii; –
blidul cu obidă
i-l mai dăm columnii.

Drumul meu – sub ce portaluri!
Anii mei ce bolți toride!
Ca o sarică pe valuri,
soarele se-nchide.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.