Linişte interioară - Ioan Flora

Privesc soarele cum apune într-un început de linie.
Totul parcă se schimbă în sevă. Frunzele
păşesc mai sfios şi mai lent.
Nervurile se îngustează, simţi cum te poţi prăbuşi
la marginea lor.

Calmă este vocea după-amiezii în preajma
liniştii mele
şi-i clipă lăudată
apăsarea toamnei pe suprafaţa fructului.
Totul coboară pe pământ cu chip de linişte interioară
şi mă cutremur de atâta simplitate,
simţurile devin ostile
la atingerea cu aerul.

De ce mă voi fi împărţind, dintr-odată,
în bucăţi de trup vegetal?
Îndoiala cum să-şi privească gâtul
înmugurit aproape,
fiinţa mea de ce tremură şi limba ei
de ce o fi fiind aspră?
Ea curge în josul apei, cuvântul n-o poate ajunge.

Adăugat de: Lucia

vezi mai multe poezii de: Ioan Flora



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.