Pământul e tare.
Când se potolește vântul seara
rămân câteva nuiele rupte
și-un tricou zdrențuit pe stânci.
Moartea a trecut de multe ori încoace
și încolo pe-aici.
Aceste găuri pe piatră
sunt de la cuiele bocancilor ei,
și celelalte găuri în inimă
din aceeași pricină sunt.
Ochii acestui tovarăș
sunt două pietre afumate
asemenea acelor pietre negre
din pustietatea amurgului,
pe care o familie de refugiați a fiert păpădii.
Și ochii celuilalt tovarăș
sunt un foc printre cele două pietre înnegrite,
și-ai celuilalt, la fel.
În acești ochi lumea gătește ceva.
În fiecare seară stelele parcă s-ar înmulți.
Niște date, niște semnături, niște mesaje scurte
aceste stele pe cer – le citim în fiecare seară,
așa cum citim numele luptătorilor pe-un zid de pușcărie.
Acolo, sus, e și numele lui moș Mitsos,
și numele lui Alexis,
și-ncetul cu-ncetul o mare corabie tăcută,
cu un felinar roșu pe stânga,
acostează la marile stânci.
Distribuie: