Naufragiul ”Sturzului” - Giorgios Seferis

„Lemnul acesta ce fruntea mi-o răcorea
în ceasul când amiaza încinge venele
în mâini străine va să-nflorească; ia-l;
e un lemn de lămâi.”
Auzeam vocea ta
așa cum mă uitam drept în mare ca să disting
o navă pe care au scufundat-o cu ani în urmă.
Îi zicea „Sturzul”; o epavă; catargele,
frânte, unduiau în adânc ca niște plete
sau năluci dintr-un vis, arătându-și carcasa –
tulbure gură a unui mort cetaceu,
stins în apă. Enormă stăpânea liniștea.

Și alte voci urmară încet, încet,
murmure slabe și însetate ieșind
din cealaltă parte a soarelui, cea obscură;
îmi sunau cunoscut însă nu le puteam distinge.
Veni apoi vocea unui bătrân, pe aceasta
am simțit-o căzând în inima zilei
calme, ca nemișcată:
„Și dacă mă condamnați să beau otravă, mulțumesc.
Dreptatea voastră fi-va și-a mea. Unde oare să
merg învârtindu-mă prin locuri străine, o piatră rotundă?
Prefer moartea. Care din noi se îndreaptă
spre mai bine, Dumnezeu știe.

Țări ale soarelui, și nu puteți vedea soarele.
Țări ale omului, și nu puteți vedea omul.




Traducere Aurel Rău

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Giorgios Seferis



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.