Soarele, Luna și Talia - Giambattista Basile

Traducere în română de Petru Dincă


A fost odată un mare senior, care a fost binecuvântat cu nașterea unei fete, căreia i-a pus numele Talia. A trimis el să fie aduși toți înțelepții și astrologii din ținut, pentru a prezice viitorul fiicei sale. Aceștia s-au strâns, s-au sfătuit împreună, au consultat horoscoapele, și, după îndelungi discuții, au ajuns la concluzia că fata se afla în mare primejdie, din cauza unei așchii de in.

Tatăl copilei a înterzis atunci să fie aduse în casa lui in, cânepă sau orice alt fel de material de acest gen, pentru ca fiica lui să scape de pericolul predestinat.

Într-o zi, Talia, care crescuse și se făcuse o tânără foarte frumoasă, s-a uitat pe fereastră și a văzut trecând pe drum o femeie bătrână, care torcea. Fata, care nu văzuse niciodată o furcă sau un fus, a fost încântată de acel mic instrument care se învârtea și se răsucea între degetele bătrânei și a fost atât de curioasă să vadă despre ce este vorba, încât a chemat-o pe femeie la ea. Luând furca în mână, a început să întindă de caier, torcând firul. Din nefericire, o așchie de in i-a intrat fetei sub unghie, iar ea a căzut moartă la pământ. Când a văzut asta, bătrâna s-a înspăimântat și a luat-o la fugă pe scări, și chiar și astăzi mai fuge.

De îndată ce nefericitul tată a auzit de nenorocirea ce s-a abătut asupra fiicei lui, a luat-o și adus-o într-unul dintre palatele sale, unde a așezat-o pe un tron de catifea, sub un baldachin de brocart. Dorind să uite de tot și să alunge definitiv din minte marea sa nenorocire, el a închis ușile și a părăsit pentru totdeauna casa unde suferise această mare pierdere.

După o vreme, s-a întâmplat ca un rege care se afla la vânătoare, să treacă prin apropierea palatului. Unul din șoimii lui i-a scăpat din mână și a zburat în casă pe una dintre ferestre. Nu a venit când a fost chemat, de aceea regele l-a trimis pe unul dintre oamenii lui să bată la ușă, crezând că palatul este locuit. Deși a bătut mult timp, nu a răspuns nimeni. Astfel că regele a cerut să i se aducă o scară, pentru ca să urce el însuși în casă și să descopere ce era înăuntru. S-a urcat și a intrat, a cercetat toate încăperile, s-a uitat prin toate colțurile și ungherele, dar a fost uimit să descopere că nu era nimeni. În cele din urnă, a intrat în salon și a văzut-o pe Talia, care părea vrăjită. Crezând că doarme, a strigat-o, dar fata nu s-a trezit. A strigat atunci mai tare și a scuturat-o, iar apoi, văzând frumusețea ei, a simțit cum prin vine îi curge sânge fierbinte. A ridicat-o în brațe și a dus-o într-un pat, unde i-a cules primele fructe ale iubirii. Lăsând-o acolo, regele s-a întors în ținutul lui, iar aici, ocupat cu treburile domniei, nu s-a mai gândit deloc la această întâmplare.

După nouă luni, Talia a născut doi copii frumoși, un băiat și o fată. Erau două bijuterii rare, iar la nașterea lor au asistat două zâne care veniseră la palat, și tot ele au pus copiii la sânul mamei lor. Aceștia au căutat sfârcurile, dar nu le-au găsit, și au început să sugă degetele Taliei, și au supt atât de mult, încât așchia a ieșit de sub unghia femeii.

Talia s-a trezit atunci parcă dintr-un somn lung, și văzând lângă ea cele două nestemate ale sale, le-a luat la piept și le-a dat sânii să sugă, iar bebelușii îi erau mai dragi decât propria viață. Găsindu-se singură în acel palat cu doi copii lângă ea, nu știa ce i s-a întâmplat, dar a văzut că masa era pusă, deși nu zărise pe nimeni intrând.

Între timp, regele și-a adus aminte de Talia, și spunând că vrea să meargă la vânătoare, s-a întors la palat, unde a găsit-o trează cu cele două minuni de frumusețe. El i-a spus cine este, cum a văzut-o și tot ce se întâmplase. Când Talia a auzit acest lucru, legătura dintre ei a devenit și mai puternică, iar regele a mai rămas cu ea câteva zile. După aceea, el și-a luat rămas bun de la fată și a promis că se va întoarce curând și o va lua în regatul său. A plecat în ținutul lui, dar nu și-a mai găsit liniștea, și la orice oră din zi, avea pe buze numele Taliei, al Soarelui și al Lunii (acestea erau cele două nume ale copiilor), iar în somn, îi striga pe unul sau pe altul dintre ei.

Astfel că soția regelui a început să bănuiască că ceva nu era în regulă cu întârzierea soțului ei în timp ce acesta fusese la vânătoare, și auzind continuu numele Talia, Soarele și Luna, s-a înfierbântat de gelozie. Trimițând după secretarul său, i-a zis:
– Ascultă, fiul meu, tu te afli acum între Scila și Caribda, între ciocan și nicovală, între ușă și tocul ei. Dacă îmi spui de cine s-a îndrăgostit soțul meu, te voi face bogat, iar dacă îmi ascunzi, nu vei mai fi găsit niciodată, nici viu, nici mort.

Slujitorul, îngrozit, pe de o parte, și lacom de bogăție, pe de alta, a lăsat deoparte onoarea, a ascuns dreptatea, a anulat loialitatea, și i-a spus reginei tot ce vrea să știe. Aceasta l-a trimis atunci pe secretarul său la Talia, iar el s-a prezentat la ea și i-a spus că regele i-a cerut să-i trimită copiii, pentru că dorește să-i vadă. Ea i-a dat cu dragă inimă, iar acea Medee crudă a dat poruncă bucătarului ei să-i omoare și să facă din ei mai multe feluri de mâncare. Dar bucătarul avea o inimă bună, și văzând aceste două frumoase mere aurii, i s-a făcut milă de copii și i-a dus acasă la soția sa, spunându-i să îi ascundă. În locul copiilor, a gătit doi iezi. Când regele a venit, regina, cu o mare satisfacție, a servit masa.

Regele a mâncat cu plăcere, spunând:
– O, ce bun e! Pe sufletul strămoșilor mei, tare mai este bun!
Iar regina zicea mereu:
– Mănâncă, mănâncă, pentru că mănânci din al tău!

De două sau trei ori, regele nu a acordat atenție acestor cuvinte; dar, în cele din urmă, văzând că muzica continuă, a răspuns:
– Știu prea bine că mănânc din al meu, pentru că tu nu ai adus nimic în această casă; și, ridicându-se de la masă, s-a dus într-o vilă aflată la oarecare distanță, pentru a-și potoli furia.

Între timp, regina, nefiind pe deplin mulțumită de cele ce săvârșise, a chemat secretarul și i-a spus să meargă la palat și să o aducă pe Talia, mințind-o că regele dorește s-o vadă și o așteaptă. Talia a pornit îndată, crezând că urmează poruncile seniorului său, pentru că tânjea mult să-și vadă lumina ochilor ei, neștiind că o așteaptă focul. A fost întâmpinată de regină, a cărei față era aprinsă de flacăra ce o avea în interior, încât arăta ca chipul lui Nero. Aceasta i-a zis astfel:
– Bine ai venit, madam Spală-Varză! Va să zică, tu ești poama aia bună, tu ești buruiana otrăvită cu care își face plăcerile bărbatul meu! Tu ești cățeaua spurcată care îmi dă atâtea bătăi de cap! Iată că ai ajuns la purgatoriu și te voi face să plătești pentru toate necazurile pe care mi le-ai făcut!

Talia, auzind aceste cuvinte, a început să-și ceară iertare, spunând că nu ea nu are nicio vină, pentru că regele îi ocupase domeniul, atunci când ea era cufundată în somn. Dar regina nici nu voi să-i asculte scuzele și porunci să fie aprins un foc mare în curtea palatului, iar Talia să fie aruncată în el.

Aceasta, văzând că lucrurile au luat o întorsătură foarte proastă în ceea ce o privește, căzu în genunchi în fața reginei și o rugă să-i permită să-și scoată cel puțin hainele pe care le avea pe ea. Regina, nu de mila nefericitei, ci pentru a câștiga acele haine, care erau împodobite cu aur și perle, îi zise:
– Dezbracă-te, sunt de acord!

Talia începu să dezbrace, unul câte unul, obiectele de îmbrăcăminte de pe ea, scoțând câte un țipăt după fiecare din ele. După ce și-a scos mantia, rochia, corsetul, când a fost să dezbrace și ce avea pe dedesubt, scoase un ultim strigăt, mai tare ca înainte – și fu apoi târâtă spre locul unde urma să se preschimbe în cenușă, pentru leșia cu care se spală pantalonii lui Caron.

Regele a apărut brusc, și, văzând acest spectacol, a cerut să știe ce se întâmplă. Întrebând de copii, află de la soția lui că, spre a se răzbuna pentru trădarea sa, îi dăduse chiar lui să-i mănânce. Aflând acestea, nefericitul rege a căzut în disperare și a zis:
– Vai! Atunci eu sunt lupul scumpilor mei mielușei! Vai, mie! Și de ce nu au știut vinele mele care este izvorul sângelui care curge prin ele? Iar tu, turcoaică blestemată, cum ai putut să faci asemenea faptă cruntă? Am să-ți plătesc pentru asta, că doar n-o să te trimit la Coliseu să te căiești!

Și spunând aceste lucruri, regele a poruncit ca regina să fie aruncată în focul pe care ea îl pregătise pentru Talia, iar împreună cu ea, și secretarul, pentru că fusese urzitorul acelor îngrozitoare fapte. Vru să facă același lucru și cu bucătarul, pe care îl credea măcelarul copiilor săi, când bărbatul s-a aruncat la picioarele lui, spunând:
– Într-adevăr, stăpâne, pentru asemenea faptă, nu mi s-ar cuveni decât un rug aprins, niciun alt ajutor, decât o suliță înfiptă în spate, și nicio altă distracție, dacât întoarcerea și răsucirea în focul încins; și nu ar trebui să caut altă onoare, decât să am cenușa amestecată cu aceea a unei regine. Dar nu aceasta este răsplata pe care o aștept, pentru că eu v-am salvat copiii, în ciuda acestei cățele netrebnice, care a voit să-i ucidă și să-i dea trupului tău ceea ce era carne din carnea ta.

Auzind cuvintele acestea, regele era cât pe ce să-și piardă mințile. I se păru că visează și nu-i venea să-și creadă urechilor. Apoi, întorcându-se spre bucătar, îi zise:
– Dacă e adevărat că tu mi-ai salvat copiii, fii încredințat că te voi lua de la învârtitul frigărilor și te voi pune la bucătăria inimii mele, ca să-mi răsucești, după cum ți-o fi placul, dorințele – și te voi răsplăti atât de mult, încât vei putea să te numești om fericit în această lume!

În timp ce regele rostea aceste cuvinte, soția bucătarului, văzând ananghia la care se afla soțul său, i-a adus pe cei doi copii, Soarele și Luna, înaintea tatălui lor. Iar acesta nu s-a mai săturat jucând un joc în trei, cu soția și cu copiii lui, făcând o roată de sărutări, când cu unul, când cu altul. L-a răsplătit împărătește pe bucătar, pe care l-a făcut șambelan. A luat-o de soție pe Talia, care a trăit mulți ani fericiți alături de soțul și copiii ei, dovedind astfel adevărul proverbului:

Norocul când te iubește, chiar și-n somn te nimerește.

vezi mai multe texte de: Giambattista Basile



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Cu admirație, domnule Petru Dincă!
Adina Speranta
marţi, 07 septembrie 2021



Da, e una din poveștile mele preferate (și eu sunt amator de povești). Eu o consider o adevărată capodoperă, la fel cum sunt și câteva povești ale lui Perrault (mai ales „Frumoasa din pădurea adormită” și „Cenușăreasa”) și Andersen. Am muncit mult la traducere, la care am folosit variantele în câteva limbi și m-am inițiat puțin și în dialectul napoletan, în care a scris-o Basile.
Scriitorul (la fel ca Perrault, și, la noi, Creangă și Ispirescu) și-a pus puternic amprenta stilistică asupra basmului, dându-i o tentă poetică. Și tocmai această tentă poetică m-am străduit eu să o surprind.
Cu drag,
Petru Dincă
duminică, 05 septembrie 2021



Foarte frumoasă povestea, mă simt copil! :)
Și ce frumos este când totul se termină cu bine!
Mulțumiri deosebite! :)
Adina Speranta
duminică, 05 septembrie 2021