Deschiderea stagiunii. Săptămâna Caragiale - George Topîrceanu

Dl M. Sadoveanu, directorul Teatrului Naţional, deschide stagiunea, în sara de 18 octombrie, printr-o cuvântare festivă despre Caragiale... D-sa evocă în câteva cuvinte calde figura şi opera marelui dispărut şi mulţumeşte publicului ieşan, care întotdeauna a iubit şi a preţuit pe Caragiale, că a venit şi de astă dată în număr mare ca să sărbătorească nişte piese atât de cunoscute.
Publicul acopere cu aplauze entuziaste cuvântarea dlui Sadoveanu, căruia i se fac ovaţii de simpatie, ca director şi ca scriitor — şi pânza se ridică asupra primului act din Scrisoarea pierdută.
Pristanda şi cu Tipătescu vorbesc.

Avem în faţa noastră două personagii foarte deosebite între ele mai ales prin modul cum le-a zugrăvit Caragiale. Prefectul Tipătescu e un om modern. Lustrul manierelor îi acopere fondul de necinste şi-i dă aproape aparenţa unui occidental. El e mai cult şi mai inteligent decât toţi oamenii din Scrisoarea pierdută. S-a mai spus că el singur dintre toţi e în stare să-şi dea samă de situaţie. El e acela care într-un moment se ia cu mâinile de cap şi exclamă: „Ce lume, ce lume!” În lumea aceasta el pare un expatriat.

Tipătescu e mai general, mai puţin local şi tocmai de aceea mai puţin intens decât Pristanda.
Vechiul poliţai e o figură atât de populară, încât nici n-a deschis bine gura, şi lumea începe să râdă.
Poliţaii de astăzi nu mai sunt aşa.
Pristanda nu mai există. De aceea publicul a găsit că piesele lui Caragiale nu vor putea trăi, că ele sunt deja demodate, fiindcă tipurile lui au dispărut...
S-ar părea că marele Caragiale trebuie să se supună acestei fatalităţi. Că opera lui pierde în durată ceea ce a câştigat în intensitate. S-ar părea că Tipătescu trăieşte şi astăzi, tocmai pentru că are prea puţină viaţă personală. Că Pristanda a murit, tocmai pentru că a fost odinioară prea viu. Că un personagiu viu împărtăşeşte şi soarta noastră: moare.
Să nu ne înşelăm însă.

Pristanda a murit ca tip, dar trăieşte şi va trăi ca om.

Strigătul lui: „famelie mare, renumeraţie mică” e atât de omenesc, atât de puţin special! Grija lui pentru soarta acestei “famelii”, dragostea lui mişcătoare pentru cele „paispce” suflete, pentru care fură şi minte şi-şi încovoaie spinarea, e atât de etern-omenească!
Pristanda niciodată nu m-a făcut să râd.
El nu e numai un tip de comedie de moravuri. Sub cuvintele lui obişnuite Caragiale a pus o profundă tristeţe. Pristanda se încovoaie şi râde prefăcut. Pristanda e mincinos şi laş, fiindcă nu poate trăi altfel. Dacă nu s-ar purta aşa, el ar fi aruncat pe drumuri împreună cu cele „paispce” suflete. Cinstea sau „famelia”! Din această dilemă, cred că 90 la sută dintre oameni n-ar ieşi mai curaţi decât bietul Pristanda.
Iată pentru ce cred că el are destul fond general-omenesc, ca să poată trăi.

Şi tot astfel şi celelalte personagii din comediile lui Caragiale (afară de două-trei excepţii) — oricât de locale şi de speciale ne-ar părea ele.
Cavaleri medievali nu mai există de 5 veacuri, dar Don Quijote trăieşte. Doctori ca Argan nu mai sunt pe nicăieri, dar Argan trăieşte. Tipuri ca exageratul Tartarin sunt foarte speciale şi se găsesc numai într-o provincie din Franţa, dar Tartarin trăieşte...
Aceştia, fireşte, nu sunt tipuri din „comedii de moravuri”; dar nici eu nu vorbesc de opere, ci de personagii izolate. Intenţia autorului de a zugrăvi mai mult caracterul sau sufletul decât moravurile mi-e indiferentă, întrucât nimeni nu poate determina cu siguranţă proporţia în care trebuie să se îmbine trăsăturile generale cu cele locale şi speciale, pentru ca un tip să trăiască în veci şi să poată fi înţeles pretutindeni.
Moravurile dispar. Dar întotdeauna ne va interesa o comedie de moravuri care au fost odată, dacă oamenii cu care au fost zugrăvite aceste moravuri au un fond general şi etern sub pulberea specială a timpului şi a locului în care au trăit.
Şi personagiile principale din teatrul lui Caragiale au acest fond.
Jupân Dumitrache Titircă inimă-rea din Noapte furtunoasă nu e numai un personagiu tipic social, reprezentantul unei clase; el e din întâmplare şi tipul bărbatului pe care nevasta îl înşală chiar sub nasul lui, cu acela în care el are mai multă încredere.
Coana Veta e nu numai mahalagioaica tipică, dar e şi femeia sentimentală, foarte puţin zvăpăiată, care a trecut de prima tinereţe şi în urma unui adulter îndelungat şi comod, îşi iubeşte amantul cu o iubire aproape conjugală.
Chiriac e nu numai sergentul din garda civică, dar şi tipul şarlatanului aciuat în casa omului căruia a reuşit să-i câştige toată încrederea şi pe care-l înşală fără ruşine.
... Toate acestea vor să vă spună că, chiar dacă comediile de moravuri sunt menite să aibă în mod fatal numai o anumită durată, chiar dacă pentru comediile lui Caragiale am crede că această durată e relativ scurtă, întrucât el nu a zugrăvit nici măcar moravurile unei societăţi definitiv clarificate, ci numai pe acele dintr-o epocă de tranziţie — tot putem afirma că opera teatrală a marelui nostru scriitor va trăi, deoarece tipurile lui au destul fond general omenesc.

*

Deşi distribuţia rolurilor a fost cea mai fericită din câte se putea face, totuşi, în general, interpretarea comediilor lui Caragiale în această săptămână închinată lui n-a întrecut aşteptările. S-a impus cu putere însă un nou element câştigat pentru teatrul nostru: dl Vernescu-Vâlcea. E un actor de mâna-ntăi, cu un joc sigur şi foarte personal, care a câştigat de la început pe toţi spectatorii.
D-sa a fost, din plin, un Jupân Dumitrache violent, credul şi mai ales vădit amărât când povesteşte lui Ipingescu manoperele moftangiului de la “Union”. Aşteptăm cu încredere şi curiozitate apariţiile d-sale în alte roluri viitoare.
Năpasta a fost un succes pentru interpreţii ei principali.
Montarea pieselor se face cu o extremă îngrijire, iar decorurile cele noi (ale pictorului Alexandrescu) sunt admirabile.

vezi mai multe texte de: George Topîrceanu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.