Reflex 11 - George Ţărnea

Din ce ungher de cer ai răsărit,
Să-mi răvăşeşti pământul dogorit?
Şi te-ai lăsat sorbită de-un apus,
Fără măcar o vorbă să-mi fi spus,
Fără măcar să fi-ncercat un gest –
De ură, de uimire, de protest,
De spaimă, de-ncântare, de refuz, -
E starea pentru care te acuz,
Ca să te iert, apoi, de mii de ori...
Tu, cea mai nelumească dintre flori
Sau dintre stele cea mai de visat.
Deşi nimic de-al tău nu mi-ai lăsat,
Când strâng în braţe visul străveziu,
Atât de-aproape şi atât de viu
Îmi pare trupul tău, încât tresar
Şi mă trezesc din somn, ca pus pe jar
Tu, poate-ai fost aici, în timp ce eu,
Robit cu totul unui somn prea greu,
Nu te-am putut simţi şi te-ai întors
La câtă noapte mai aveai de tors
Prin cerul arcuit ocrotitor
Până spre alt prilej din viitor,
Când vei găsi motive să rămâi...
Tu, visul meu din urmă sau dintâi.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: George Ţărnea