Maronita - George Coşbuc

(de principele Emil de Schonaich-Carolath)

Pe-o stâncă în Iudeea, între pomii
De olandri înfloriți, odată
Ședea un călător.
Alene capul
Îi stă pe spate răzimat d-un arbor,
Al cărui frunziș pălit de soare,
Superb se ridică-n văzduhul mut.
Era fierbinte ziua; largul mării
Zăcea ca mort, abia din vreme-n vreme,
Că respirând în vis, cu vuiet apa
Izbea potop de spume peste malul,
Cu prunduri albe de nasip. Bătea
Un vânt al cărui susur domol,
Șoptind clătea coroanele de pomi, pe fruntea
Străinului drumeț suflând răcoare.
El ridicându-și capul, și-a deschis
Încet-încet închisele pleoape,
Parcă voia să-mbrățișeze tot pământul
Cu-n lung ochit, cu-o singură privire.
Obrazul călătorului era
Sălbatic de frumos, dar într-atâta
De mult superb, încât părea că fruntea-i
Se scutura sub diadem regal,
Și, palid de războiul multor patimi,
Cutezător obraz de-amenințare
Și gol ca un pustiu, dar s-oglindeau
În el pornirile spre răzvrătire.
Și ochii lui atât de mari și goi,
Ca-și-când ei ar fi lucit odată
Splendori de foc, s-acum au înghețat
În lava neagră. Buzele lui roșii
Sarcastic se-ncreteau, cum îi plăcea
Cu drag să râdă des de cei-ce sufăr.
Sub pasul lui ușor, tot cât e de verde
Se veștejea, și iarba-n calea lui
Părea uscată: ori prin care locuri
Ar fi trecut acest străin, pământul,
Ca ars de brumă, rămânea loc sterp,
Ca să cunoască toți până-n etern,
Prin ce loc a trecut străinul cândva.-
Și el era Satan. Peste pământul
Lui Dumnezeu zăcea adâncă pace.
Din dealul Carmel până-n Ascalon
Curgea domol răsunet cald de clopot,
Respir divin peste-nflorita țară.
În vale răsunau solemne cânturi
Și din cădelniți fumul de tămâie
Ieșea învolburat, iar albe flamuri
Jucau în jurul naltului paladiu;
Încet, sărbătoresc, spre orașul
Ierusalim trecea o procesiune.
Și ea, acolo unde-ncoardă calea,
A stat împiedicată. Peste drum
Cruciș zărea un cerșitor bătrân,
Slăbit de secetă și stors de sete.
El, întinzându-și mâinile, plângea
Cu vaiet rupt : " Vai, faceți-vă milă!
Măcar doi stropi de apă numai, dați-mi!
Sunteți creștini, nu mă lăsați să mor!"
Și el s-a târât în coate și genunchi
Spre popi și le-a atins cu gura-i arsă
Pulpanele hlamidei lor, dar popii
Strigau : " Ridică-te și ne urmează!"
Și peste trupul bietului bătrân,
Convoiul a trecut către cetate,
În vreme-ce tămâia se-naltă
Spre cer în nori albii și zeci de tonuri
Cântau în imn : " Christos a înviat!"
Din ochii lui Satan a izbucnit
Atunci un fulger de triumf sălbatic.
Un râs bizar i-a răsărit pe buze,
Sarcasm și crunt dispreț îi era râsul;
Încet întinse dreapta lui, strigând
Puternic pumnul, parcă ar fi vrut
Să sfarme lumea de sub el cu pumnul.
În piept îi clocotea turbat un vifor,
Și trăgând a zis : " A mea ești încă!
Tu lume ești a mea! Al meu pământul!


Atunci când eu mi-am ridicat spre tron
Privirea, ca să fac în cer revolta,
Când opera lui Dumnezeu s-a despicat,
Vuind sălbatic, n-am făcut aceasta
Din ambițiune, nu! Voiam revoltă,
Când am văzut, înaltul meu dușman,
Că ai creat atât de ticălos
Gigantica ta lume. Am văzut,
Materiei cât de artistic i-ai dat forme
Frumoase de-admirat, dar ochii mei
Văzut-au furișându-se pierirea
În cele mai subțiri artere fine
Ale trupului dumnezeiesc și-atunci
Mi-am ridicat eu capul, și ciocanul
L-am prins și ți-am zdrobit opera ta. -
Tu, tu ești Creator? Ești meșter-strică!
Aruncă-ți dâra de pe cap coroana!
Da, știu! Ideea ta fundamentală
A fost amor curat. Atât de dulce
Și-așa frumoasă și-nțeleaptă-ți este
Ideea, dar prea mare pentru cei
Ce-aveau s-o poarte. Ah, iubirea duce
Pe om la moarte dă! te-ai înșelat!
Acest popor, menit de-a fi coroana
Întregii creațiuni, când după chipul tău
Ți l-ai creat, e op neizbutit. Ce-i omul?
Omul tău? Nu-i demn de-amor!
În ol de lut pui tu un vis mai nobil?
Nu vezi tu omenimea tăvălită
Într-o beție de porniri dobitocești,
Din neam în neam ea cade tot mai mult,
Degenerând gradat îmbătrânită.
Iubirea ta a devenit, - în mâna lor
O goală travestie, - zdreanță, care
O trag prin tot noroiul, îi aduc
Tămâie, dar atât e de frivolă
În pieptul lor. Tu, Dumnezeu, tu ești
Netrebnic azi, o smulge-ți, smulge-ți părul!
Tu vezi cum se răstoarnă carul lumii
Spre-abis, tu vezi și n-ai nici o putere
Să-l mai oprești, și stânci de ură eu
Îi pun între obezi și râd cu hohot
De lumea ta prăpăstuită-n iad.
Eu râd și chicotesc: Tu ești a mea!
Tu nu mai știi de-acuma ce-i iubirea,
Tu lume ești a mea, a mea întreagă!"

El a tăcut. Prin eter nori de plumb
Încet alunecau tremurători; de-a lungul
Câmpiilor zburau grăbite dungi
De umbră, iar-albastra mare
A prins un luciu galbin-roșietic.
Un vânt fierbinte ridică-n vârtej
Nouri albi de prav pe drumul ars de soare,
Și jos în drum, mai îngropat în colb,
Zăcea sărmanul cerșitor, cu ochii
Deschiși, aproape mort, stă nemișcat
Și mut, cadavru viu, un vierme.
Atunci la cotitură căii s-a ivit
Venind o maronită. Ea purta
Un greu mănunchi de ramuri verzi pe cap
Și-n brațul ei dormea zâmbind prin somn
Băiatul. Ea venea cu pașii repezi,
Deis povara de pe capul ei frumos
Îi era grea. Și când a dat cu ochii
De bietul cerșetor căzut în șanț.
Își puse jos mănunchiul ei de ramuri
Și-n scutece-nvelit a pus copilul
Pe glii, a-ngenunchiat apoi și capul
Murindului l-a pus în poala ei.
"Mi-e sete!" zise bâlbâind în șopot
Sărmanul om. "Mi-e sete! Și-mprejur
Se-ncovoiau de arșiță pe câmpi,
Și tot cuprinsul zării era ars,
Crăpat era pământul de căldură,
Nimic decât nisip! Și cerșitorul
Încet căzu pe spate iar murind
Atunci obrazul nobilei femei
A înroșit, încât părea de purpur
Ea tremurând și-a desfăcut veștmântul
Și-a aplecat ca tânărul ei piept
Căruntul cap al celui supt de sete.
A stat timp mult tot astfel. Iar în urmă
Bătrânul într-armat a prins toiagul
Porni clătinător pe lângă spinii
Tufișelor. Și arătându-i calea
Cu mâna, ea se0ntoarse la băiat
Și ea plângea... Tăcut dormea văzduhul
Abia din când în când prin ierburi negre
Zbura vreo potârniche. Răcoros
Și limpede era eternul cu lumina
De flăcări purpurii peste Iudeea
S-a scoborât amurgul serii. Maronită,
La piept având copilul s-a sculat
De jos plecând acasă. Peste dealuri
Al zilei ultim soare împletea
Un luciu cald de raze împrejurul
Sulagetului trup al Maronitei.
Și el care-a văzut, Satan a stat
Înmărmurit privind după femeie
Pierdut ei sunt cu ochii înghețați.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: George Coşbuc