Metamorfoza - Franz Kafka

I

Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare. Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace și, când ridica puțin capul, își vedea abdomenul cafeniu boltit în sus și divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri; plapuma abia se mai ținea să nu alunece cu totul de pe această proeminență. Nenumăratele lui picioare, jalnic de subțiri în comparație cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor. Ce s-a întâmplat cu mine? îi trecu prin gând. Nu era vis. În jur se afla camera lui liniștită – o adevărată cameră omenească, deși cam mică – cuprinsă între cei patru pereți pe care-i cunoștea atât de bine. Deasupra mesei, pe care se vedea, împrăștiată, o colecție de mostre de stofe – căci Samsa era voiajor comercial – sta atârnată fotografia ce-o tăiase deunăzi dintr-o revistă ilustrată și o pusese într-o ramă frumoasă, aurită. Reprezenta o femeie cu căciuliță în cap și cu un boa de blană la gât: femeia ședea drept și întindea spre privitor un manșon mare de blană, în care îi dispărea întregul braț, până la cot.
Privirea lui Gregor lunecă apoi spre fereastră, și vremea mohorâtă de afară – căci se auzeau picurile de ploaie țârâind pe glaful de tablă – îl făcu profund melancolic. Ce-ar fi, dacă aș mai trage un pui de somn și aș uita de toate smintelile astea? gândi el, dar ideea se dovedi întru totul nerealizabilă, deoarece se obișnuise să doarmă pe partea dreaptă și, în situația actuală, nu se putea întoarce în poziția respectivă. Cu oricâtă forță căută să se arunce pe partea dreaptă, se rostogolea de fiecare dată îndărăt pe spate, încercă de sute de ori, închizând ochii pentru a nu fi nevoit să-și vadă picioarele zvârcolindu-se, și renunță abia în clipa când începu să simtă într-o parte o durere ușoară, surdă, pe care n-o cunoscuse până atunci. Of, Doamne, gândi el, ce meserie obositoare mi-am mai ales și eu! Zi de zi pe drumuri. Neplăcerile afacerilor sunt mult mai nesuferite decât cele din magazinul părintesc de odinioară; în plus, mai trebuie să îndur și chinul voiajurilor, grija de a nu pierde legăturile trenurilor; mesele neregulate și proaste, relațiile cu oamenii, care se schimbă mereu, nu durează și nu pot deveni niciodată mai intime. Ducă-se dracului toate astea.
Simți o ușoară mâncărime pe burtă, deasupra; se împinse, încet, pe spate, spre tăblia patului, pentru a-și putea ridica mai bine capul; zări locul mâncărimii, acoperit cu niște punctișoare mici, albe, despre care nu știa ce să creadă; apoi vru să pipăie locul cu unul din picioare, dar îl trase numaidecât îndărăt, întrucât îl treceau fiori reci de îndată ce-l atingea. Lunecă îndărăt, în poziția de mai-nainte. Sculatul ăsta dis-de-dimineață, gândi el, te tâmpește de tot. Omul trebuie să doarmă ca lumea. Alți voiajori duc o viață fără griji, ca niște cadâne în harem. De pildă, când mă reîntorc la birt, în cursul dimineții, pentru a transcrie comenzile obținute, îi găsesc pe toți domnii ăștia abia la micul dejun. Să îndrăznesc eu să fac una ca asta, cu șeful meu! Aș zbura numaidecât. La urma urmei, cine știe dacă n-ar fi mai bine pentru mine să se întâmple așa. Dacă nu m-aș stăpâni, de dragul părinților, de mult mi-aș fi dat demisia, m-aș fi prezentat înaintea șefului și i-aș fi spus părerea mea pe șleau. Și sunt sigur că ar fi căzut de pe pupitru! Ce manieră ciudată mai e și asta, să te așezi cu fundul pe pupitru și să vorbești de la înălțimea aceea cu salariatul, care trebuie să se dea cât poate mai aproape, deoarece șeful este surd. Ei, dar nu e pierdută cu totul orice speranța; când voi avea, odată, strânși laolaltă toți banii pentru a putea plăti datoria părinților mei față de el – s-ar putea să mai dureze vreo cinci-șase ani până atunci – am să fac neapărat și acest lucru. Și apoi să vezi, ce mai viață! Deocamdată, firește, trebuie să mă scol numaidecât, întrucât trenul meu pleacă la cinci.
Își întoarse privirea spre deșteptătorul care ticăia pe dulap. Sfinte Dumnezeule! se sperie el. Era șase și jumătate, iar limbile ceasului mergeau liniștite înainte, trecuseră chiar de jumătate și se apropiau de fără un sfert. Să nu fi sunat oare deșteptătorul? Se vedea bine din pat că fusese potrivit cum trebuie pentru ora patru; cu siguranță că și sunase. Dar cum a putut oare să doarmă fără să-l audă, că doar, când sună, mișcă până și mobilele din loc! De fapt, nu dormise prea liniștit, dar probabil că, în schimb, dormise cu atât mai adânc. Și acum ce mai putea face? Trenul următor pleca la șapte; ca să-l prindă măcar pe ăsta, trebuia să dea un zor nemaipomenit; dar colecția de mostre încă nici nu era împachetată, iar el nu se simțea câtuși de puțin odihnit și înviorat. La urma urmei, chiar dacă ar mai prinde trenul, de praftorița șefului tot nu scapă, de vreme ce omul de serviciu al întreprinderii l-a așteptat la trenul de cinci și a raportat de mult despre întârzierea lui. Ăsta era omul șefului, n-avea nici șira spinării și nici minte. Ce-ar fi să anunțe că este bolnav? Ar fi penibil și ar da de bănuit, întrucât Gregor n-a fost încă niciodată bolnav în cei cinci ani de serviciu. Cu siguranță că șeful va veni împreună cu medicul Asigurărilor Sociale, le va face reproșuri părinților pentru puturosul lor de fiu și va respinge toate pretextele, sprijinindu-se pe părerea medicului Asigurărilor, pentru care nu există decât oameni sănătoși, dar care umblă să scape de muncă. Și, în cazul de față, oare n-ar cam avea dreptate? Dacă făcea abstracție de dorința de-a continua să doarmă, ceea ce era cu totul nejustificat după un somn atât de lung, în rest se simțea cu adevărat foarte bine și avea și-o poftă de mâncare cât se poate de zdravănă.
În timp ce reflecta, în cea mai mare grabă, la toate astea, fără a se putea hotărî să se scoale – iar deșteptătorul tocmai arăta trei sferturi – cineva ciocăni ușurel la ușa de lângă capul palului.
— Gregor, strigă o voce – era a mamei –, e șapte fără un sfert. N-aveai de gând să pleci la drum?
Ce voce blândă! Gregor se sperie singur, când își auzi glasul cu care răspunse: era, fără îndoială, vocea lui de totdeauna, dar în ea se amesteca, venind parcă de undeva, din adânc, un piuit dureros, pe care nu-l putea reține și care făcea ca toate cuvintele să nu fie clare decât în primul moment, după care rezonanța lor se deforma într-atât, încât nici nu-ți mai dădeai seama dacă ai auzit cu adevărat bine sau nu. Gregor ar fi vrut să răspundă pe larg și să explice totul, dar, în împrejurările de față, se mărgini doar să spună: — Da, da, mulțumesc mamă, mă scol îndată.
Datorită ușii de lemn, schimbarea vocii lui Gregor nu se putu observa de-afară, de vreme ce mama fu satisfăcută de acest răspuns și plecă târșâindu-și pașii. Dar scurta discuție atrase atenția celorlalți membri ai familiei asupra faptului că, în ciuda oricăror așteptări, Gregor mai era încă acasă; și iată-l numaidecât pe tatăl său bătând încetișor, dar cu pumnul, în ușa laterală.
— Gregor! Gregor! strigă el, ce s-a întâmplat? Apoi, după o scurtă tăcere îl somă încă o dată, cu glas mai gros: Gregor! Gregor!
La cealaltă ușă laterală îl chema încet, tânguitor, sora lui:
— Gregor! Nu te simți bine? Ai nevoie de ceva?
Gregor răspunse în ambele direcții:
— O să fiu gata imediat. Și se strădui ca, printr-o articulare cât mai îngrijită și prin intercalarea unor lungi pauze între cuvinte, să înlăture din glasul lui tot ce ar fi putut părea surprinzător. Tatăl lui se și întoarse la micul dejun, dar sora continuă în șoaptă:
— Gregor, deschide, te implor!
Lui Gregor, însă, nici prin gând nu-i trecea să deschidă, așa că binecuvântă obiceiul, dobândit în cursul călătoriilor, de-a încuia toate ușile în timpul nopții, chiar și acasă. Mai întâi voia să se scoale în liniște, nestingherit, să se îmbrace și mai ales să-și mănânce micul dejun, și abia după aceea să chibzuiască ce era de făcut, întrucât băgase de seamă că, în pat, nu-și putea aduna gândurile. Își aminti cum uneori, stând culcat, simțea o ușoară durere, pricinuită probabil de faptul că dormise într-o poziție incomodă, și cum durerea aceasta pierea, ca o simplă nălucire, de îndată ce se scula; și fu nespus de curios să vadă cum se vor sfârși halucinațiile lui de astăzi. Nu se îndoia câtuși de puțin că schimbarea vocii nu era altceva decât simptomul prevestitor al unei răceli strașnice, boala profesională a tuturor voiajorilor. Îi fu foarte ușor să dea plapuma la o parte: nu trebui decât să se umfle puțin și ea căzu de la sine. Mai departe însă, îi veni foarte greu, întrucât era neobișnuit de lat la trup. Ar fi avut nevoie de mâini și de picioare, pentru a se ridica în sus; dar, în locul acestora, n-avea decât nenumăratele piciorușe, care se mișcau necontenit în toate felurile și pe care, în plus, nici măcar nu le putea stăpâni. Dacă, la un moment dat, voia să îndoaie unul din ele, atunci acesta era primul care se întindea; și dacă, totuși, izbutea până la urmă să execute cu el mișcarea dorită, celelalte se frământau, între timp, ca scăpate de sub control și păreau cuprinse de o agitație dureroasă. Numai să nu stau degeaba în pat, îi trecu lui Gregor prin minte. Întâi vru să coboare cu jumătatea inferioară a corpului, dar această parte, pe care de altfel încă nici n-o văzuse și despre care nu-și putea face o idee precisă, se dovedi foarte greu de urnit din loc; totul mergea nespus de încet; și când, în cele din urmă, cuprins de o furie aproape sălbatică, își adună puterile și-și făcu vânt înainte, fără a ține seama de nimic, constată că greșise direcția și se lovi puternic de tăblia de la picioarele patului; iar din pricina durerii tăioase care îl săgeta înțelese că tocmai partea inferioară a corpului era, pentru moment, probabil cea mai sensibilă. De aceea încercă să coboare mai întâi cu jumătatea superioară a trupului și întoarse, precaut, capul spre marginea patului. Lucrul acesta fu mai ușor de realizat și, în ciuda lățimii și greutății, masa corpului urmă și ea, încet, întoarcerea capului. Dar când se văzu, în cele din urmă, cu capul suspendat în gol, în afara patului, se temu să mai înainteze în felul acesta, întrucât, dacă și-ar fi dat în sfârșit drumul să cadă astfel, ar fi trebuit să se întâmple o adevărată minune ca să nu se aleagă cu o rană la cap. Și, în niciun caz, nu trebuia să-și piardă cunoștința; așa că, preferă să rămână în pat.
Dar când, după ce repetă efortul, oftă adânc, căci se pomeni iarăși în aceeași poziție și când își mai văzu și piciorușele luptându-se aprig între ele, fără a putea găsi modalitatea de a le potoli și de a le orândui mișcările, își spuse din nou că e imposibil să mai rămână în pat și că lucrul cel mai înțelept era să facă orice sacrificiu, dacă întrevedea măcar o speranță, cât de mică, să poată scăpa de acolo. Totodată nu pierdu însă prilejul să-și amintească, printre picături, că e preferabil să chibzuiască liniștit și chiar cât se poate de liniștit, decât să ia hotărâri disperate. În asemenea clipe își ațintea ochii pe fereastră, dar din păcate priveliștea ceții matinale, care ascundea privirilor până și clădirile de pe cealaltă parte a străzii, nu-i putea insufla nici încredere și nici vioiciune. S-a și făcut șapte, își spuse el, când auzi ceasul bătând din nou, s-a și făcut șapte și încă nu s-a ridicat ceața. Șezu câtăva vreme liniștit, abia respirând, de parcă ar fi așteptat ca din liniștea desăvârșită să se reinstaureze, poate, o situație reală și firească. Apoi își spuse însă: Când o bătea șapte și un sfert, trebuie să fiu de mult în picioare. De altfel chiar și până atunci va veni cineva de la magazin, ca să întrebe de mine, întrucât magazinul se deschide înainte de șapte. Și începu să se legene, pentru a-și face vânt, jos din pat, cu tot trupul o dată. Dacă-și va da drumul să cadă în felul acesta, atunci capul, pe care avea de gând să-l ridice cât mai sus în timpul căderii, va scăpa probabil fără nicio leziune. Spatele i se părea rezistent; cu siguranță că nu va avea nimic de suferit cu ocazia căderii pe covor. Cea mai mare grijă i-o pricinuia însă perspectiva zgomotului puternic, care urma să se producă și care avea să trezească, îndărătul ușilor, dacă nu spaimă, măcar îngrijorare. Dar trebuia să accepte și acest risc. Când Gregor ajunse cu jumătatea corpului afară din pat – noua metodă era mai mult joc decât efort, nu trebuia decât să se legene într-una, ritmic – îi fulgeră prin minte, cât de ușor ar fi totul, dacă i-ar da cineva o mână de ajutor. Doi oameni puternici – se gândi la tatăl său și la slujnică – ar fi fost întru totul de ajuns; n-ar fi trebuit decât să vâre mâinile sub spinarea lui boltită, să-l ridice astfel din pat, apoi să se aplece cu povara și să aștepte atenți, până când se va răsturna printr-un salt pe podea, unde piciorușele își vor afla – de bună seamă – un rost. Dar, făcând totuși abstracție de faptul că ușile erau încuiate, trebuia oare, cu adevărat, să strige după ajutor? Cu toată situația tragică în care se afla, nu se putu stăpâni să nu zâmbească, în clipa când îi trecu prin minte asemenea idee. Ajunsese atât de departe încât, când se legăna mai tare, abia își mai putea ține echilibrul; trebuia să ia acum o hotărâre decisivă, întrucât mai erau cinci minute până la șapte și un sfert – când se auzi deodată soneria de la intrare. E cineva de la magazin, își spuse el aproape înlemnit, în timp ce piciorușele se zbăteau cu atât mai grăbite.
Vreme de-o clipă domni liniște. Nu-i deschide nimeni, gândi Gregor, cuprins de o speranță nesăbuită. Dar, după puțin, servitoarea se duse la ușă, firește ca întotdeauna, cu pași îndesați, și deschise. Lui Gregor nu-i trebui să audă decât primul cuvânt de salut al vizitatorului și știu cine era – însuși managerul. De ce numai el, Gregor, era condamnat să muncească la o firmă, unde, la cea mai mică abatere, se trezeau neîntârziat cele mai grave bănuieli? Erau oare toți salariații, fără excepție, niște pungași? Nu se găsea printre ei niciun om vrednic de încredere, devotat, pe care să-l mustre conștiința când nu putea folosi pentru firma lui câteva ceasuri din cursul dimineții, sau care să fie în imposibilitate de-a se da jos din pat? N-ar fi fost oare suficient dacă trimiteau un practicant să întrebe ce s-a întâmplat cu el – bineînțeles dacă această investigație era neapărat necesară? Trebuia oare să vină numaidecât managerul însuși, pentru a arăta întregii familii, care n-avea nicio vină, că cercetarea acestor împrejurări suspecte nu putea fi încredințată decât priceperii lui?
Și, mai mult ca o consecință a enervării care-l cuprinsese în urma acestui raționament, decât ca rezultat al unei adevărate hotărâri, Gregor își făcu vânt cu toată forța, jos din pat. Se auzi o bușitură puternică, dar nu era un zgomot propriu-zis. Căderea fusese întrucâtva amortizată de covor; de altfel și spinarea lui Gregor se dovedise mai elastică decât își închipuise el însuși, așa că sunetul înăbușit al căderii nu alarmase pe nimeni. Dar capul nu și-l feri cu destulă grijă și se lovi; de necaz și durere, îl întoarse într-o parte și-l frecă de covor.
— Acolo, înăuntru, a căzut ceva, vorbi managerul în camera din stânga.
Gregor încercă să-și imagineze, dacă nu i s-ar putea întâmpla și managerului, într-o bună zi, ceea ce pățise el azi; de fapt, trebuia admisă existența unei asemenea posibilități. Dar, ca un fel de răspuns brutal la această întrebare, managerul făcu acum câțiva pași îndesați prin camera alăturată, scârțâindu-și ghetele de lac. Din camera aflată în dreapta, vorbi în șoaptă sora, pentru a-și preveni fratele:
— Gregor, a venit managerul.
— Știu, răspunse Gregor ca pentru sine; dar nu îndrăzni să ridice glasul atât de mult, încât să-l poată auzi și sora lui.
— Gregor, spuse apoi tatăl din camera din stânga, a venit domnul manager și vrea să știe de ce n-ai plecat cu trenul de dimineață. Nu știm ce să-i răspundem. De altfel, vrea să-ți vorbească personal. Așa că te rog să deschizi ușa. Firește că va avea bunătatea să scuze dezordinea din camera ta.
— Bună dimineața, domnule Samsa! strigă între timp managerul, prietenos.
— Nu se simte tocmai bine, spuse mama către manager, în vreme ce tatăl încă mai vorbea cu Gregor prin ușă, nu se simte bine, credeți-mă, domnule manager. Altfel cum ar putea Gregor să piardă trenul! Băiatului nu-i stă mintea la altceva, decât la magazin. Mai că-mi vine să mă și supăr uneori, fiindcă niciodată nu iese seara în oraș; iată, sunt opt zile de când n-a mai plecat în provincie și seară de seară a stat acasă. Șade la masă alături de noi și citește liniștit ziarul sau studiază mersul trenurilor. Pentru el este o adevărată distracție să-și treacă timpul lucrând traforaj. De pildă, în vreo două-trei seri a sculptat o mică ramă; o să vă minunați cât e de frumoasă, a atârnat-o la el în odaie; o s-o puteți vedea, de-ndată ce va deschide ușa. De altfel sunt bucuroasă că ați venit la noi, domnule manager; fără dumneavoastră nu l-am fi putut face pe Gregor să ne deschidă ușa; este atât de încăpățânat! Și sunt sigură că nu se simte bine de loc, cu toate că azi-dimineață n-a vrut să recunoască.
— Vin numaidecât, articulă Gregor încet și cu grijă, dar nu se clinti pentru a nu pierde niciun cuvânt din discuția de-alături.
— Nici nu-mi pot explica altfel lucrurile, doamnă, afirmă managerul, să sperăm că nu e nimic grav. Deși, pe de altă parte, trebuie să spun că noi, oamenii de afaceri, din fericire sau din nenorocire, cum vreți s-o luați, trebuie să trecem foarte adesea peste micile noastre suferințe, arunci când nu e vorba de afaceri.
— Ei bine, poate să intre acum la tine domnul managerul? întrebă tatăl nerăbdător și bătând din nou în ușă.
— Nu, răspunse Gregor.
În camera din stânga se făcu o liniște penibilă, în cea din dreapta sora începu să plângă, suspinând încetișor. De ce nu se duce sora lui dincolo, la ceilalți? Probabil că abia s-a sculat din pat și că încă n-a apucat să se îmbrace. Și de ce plânge, la urma urmei? Pentru că el nu se dă jos din pat, ca să-i deschidă managerului? Pentru că era amenințat să-și piardă slujba și, în cazul acesta, patronul va începe din nou să-i sâcâie pe părinți cu vechile lui pretenții? Griji cu totul inutile, pentru moment. Gregor încă mai era lângă ei și nici prin gând nu-i trecea să-și părăsească familia la ananghie. Deocamdată, firește, zăcea întins pe covor și oricine ar fi știut în ce stare se află nu i-ar fi putut pretinde cu tot dinadinsul să-i deschidă managerului. Dar această mică impoliteță, pentru care va găsi ușor, mai târziu, o scuză plauzibilă, nu putea fi un motiv de concediere imediată a lui Gregor. Și Gregor își spuse că ar fi mult mai rezonabil acum să-l lase în pace și să nu-l tulbure cu bocetele și insistențele lor. Dar, desigur, motivul care îi neliniștea pe ceilalți și le scuza comportarea era incertitudinea.
— Domnule Samsa, strigă acum managerul, ridicând vocea, ce înseamnă asta?! Te baricadezi acolo, în camera dumitale, nu răspunzi decât cu da și nu, le faci griji inutile părinților și – în treacăt fie zis – îți neglijezi îndatoririle profesionale într-un mod inadmisibil. Îți vorbesc aici în numele părinților și al șefului dumitale și te rog foarte serios să ne dai numaidecât o explicație lămurită. Sunt uimit, sunt foarte uimit. Te credeam un băiat așezat, cuminte, și iată că, dintr-o dată, mi se pare că începi să ne terorizezi cu toanele dumitale nesăbuite. Azi-dimineață, șeful a făcut aluzie la o interpretare posibilă a lipsei dumitale – se referea la încasările care ți-au fost încredințate deunăzi – dar eu am respins-o, garantând aproape cu cuvântul meu de onoare, că nici nu poate fi vorba de asemenea explicație. Dar acum sunt nevoit să iau act de încăpățânarea dumitale și te asigur, domnule Samsa, că aproape mi-a pierit pofta să-ți mai iau vreodată apărarea. Iar situația dumitale nu e câtuși de puțin dintre cele mai sigure. La început am avut intenția să-ți spun toate astea între patru ochi; dar, de vreme ce mă faci să-mi pierd timpul aici în mod inutil, nu văd de ce aș mai ascunde ceva părinților dumitale. Află deci că munca dumitale din ultima vreme a fost cu totul nesatisfăcătoare; recunoaștem și noi că anotimpul nu e prea favorabil pentru afaceri strălucite; dar nu există, și nici nu poate să existe vreun anotimp, domnule Samsa, în care să nu se încheie afaceri.
— Dar, domnule manager, strigă Gregor ieșindu-și din fire și uitând, în enervarea sa, de orice precauție, vă deschid numaidecât, îndată. Am avut o ușoară indispoziție, o amețeală care m-a împiedicat să mă scol. Mai sunt încă în pat: dar mă simt din nou în puteri. Chiar acum mă dau jos. Un moment de răbdare, numai. Nu mă simt încă atât de bine, cum mi-am închipuit. Dar mi-a mai trecut. Cum poate veni boala peste om! Aseară, încă, mi-era foarte bine, părinții mei știu și ei că e așa; sau, mai exact, aseară am simțit un prim simptom fără importanță. Ar fi trebuit să ne dăm seama. De ce nu ne-am gândit să anunțăm la magazin! Dar, vezi, totdeauna îți închipui că ai să învingi boala fără să stai în casă. Domnule manager! Cruțați-mi părinții. Toate reproșurile pe care mi le faceți sunt fără temei; de fapt, nu mi s-a spus până acum niciun cuvânt despre asta. Poate că n-ați văzut ultimele comenzi pe care le-am expediat. De altfel, voi pleca la drum chiar cu trenul de opt; cele câteva ore de odihnă m-au pus pe picioare. Nu vreau să vă pierdeți timpul, domnule manager; voi veni numaidecât la magazin; vă rog să fiți atât de bun să-i comunicați asta domnului director și să-l salutați respectuos din partea mea!
În timp ce rostea această avalanșă de cuvinte, fără a ști prea bine ce spune, Gregor se apropie de dulap, cu o ușurință ce se datora exercițiilor anterioare din pat, și încercă să se ridice, sprijinindu-se de el. Voia într-adevăr să deschidă ușa, să-și facă apariția și să-i vorbească managerului; era nerăbdător să vadă ce vor spune, când vor da cu ochii de el, toți cei care-l chemau acum atât de insistent. Dacă se vor înspăimânta, atunci va însemna că nu mai are nicio răspundere și că poate să fie liniștit. Iar dacă vor primi totul cu bine, atunci nu va mai avea niciun motiv de îngrijorare și grăbindu-se puțintel, va putea ajunge într-adevăr la gară, înainte de ora opt.
La început alunecă de câteva ori în jos, fiindcă dulapul era lustruit, dar până la urmă se avântă cu toată forța și izbuti să se ridice drept în sus; nici nu mai luă seama la durerile din abdomen, oricât erau de ascuțite. Apoi își dădu drumul să cadă înainte pe spătarul unui scaun din apropiere și se prinse cu piciorușele de marginea lui. În același timp își recapătă stăpânirea de sine și tăcu mâlc, pentru a putea asculta din nou ce spunea managerul.
— Ați înțeles măcar un singur cuvânt? îi întrebă managerul pe părinți. Vreau să sper că nu-și bate joc de noi.
— Sfinte Dumnezeule! strigă mama izbucnind în plâns. Pesemne că e tare bolnav și noi îl chinuim, săracul. Grete! Grete! chemă ea apoi.
— Mamă! țipă sora, din partea cealaltă, încercând să comunice cu ea prin pereții camerei lui Gregor, care era situată la mijloc.
— Trebuie să te duci imediat după doctor, Gregor e bolnav. Fuga la doctor. L-ai auzit cum vorbește?
— A fost un glas de animal! își dădu cu părerea managerul și vocea lui părea să răsune în surdină prin comparație cu strigătele mamei.
— Anna! Anna! izbucni tatăl alergând prin antreu spre bucătărie și bătând din palme, adu numaidecât un lăcătuș!
Și iată-le pe cele două fete alergând prin antreu și foșnindu-și fustele (oare când se îmbrăcase Grete atât de repede?); apoi deschiseră în pripă ușa de la intrare, dar nimeni n-o mai auzi trântindu-se din nou; probabil că o lăsaseră deschisă, așa cum se întâmplă de obicei în casele unde s-a abătut o mare nenorocire.
Gregor era acum mult mai liniștit. Așadar, cuvintele sale nu se mai înțelegeau, cu toate că lui i se păruseră deslușite, mai deslușite ca-nainte, poate pentru că i se obișnuise urechea. Oricum, însă, începuseră să-și dea seama că i se întâmplase ceva anormal și erau gata să-i vină într-ajutor. Sângele rece și siguranța cu care luaseră primele măsuri îl îmbărbătară. Se simțea reintegrat în societatea oamenilor și nădăjduia isprăvi mărețe și surprinzătoare din partea medicului și a lăcătușului, deopotrivă, fără a face de fapt vreo deosebire între ei. Pentru a-și drege și limpezi vocea în vederea discuțiilor ce aveau să urmeze, tuși puțin, firește străduindu-se s-o facă cât mai încetișor cu putință, întrucât era posibil ca și acest zgomot să sune altfel decât o tuse omenească – și nu era sigur că își va mai putea da seama de o eventuală deosebire. Între timp se făcuse liniște adâncă în camera alăturată. Poate că părinții ședeau la masă cu managerul și se sfătuiau, poate că erau cu toții lângă ușă și trăgeau cu urechea. Gregor se târî încet spre ușă, sprijinindu-se de scaun; ajuns acolo, lăsă scaunul, se izbi în ușă și se ținu drept, rezemându-se de ea – capetele rotunjite ale piciorușelor secretau o substanță lipicioasă; apoi se odihni o clipă după efortul făcut. După aceea se căzni să răsucească încet cu gura cheia în broască. Dar cu ce să apuce cheia? Din păcate, se părea că n-avea dinți ca toți dinții, în schimb mandibulele erau foarte puternice; cu ajutorul lor izbuti chiar să clintească puțin cheia, neluând în seamă faptul că se rănise, fără îndoială, de vreme ce din gură îi curgea un lichid cafeniu, care se prelingea pe cheie și picura pe podele.
— Ascultați, spuse managerul din camera de-alături, întoarce cheia în broască.
Pentru Gregor, această îmbărbătare fu binevenită; ar fi dorit ca toată lumea, și tata, și mama, să-i strige: „Hai, Gregor, curaj, dă-i înainte, răsucește cheia!” Și, imaginându-și că toți îi urmăreau cu încordare eforturile, mușcă plin de furie cheia, fără a se mai gândi la nimic. Pe măsură ce cheia se răsucea, Gregor țopăia în jurul broaștei; se ținea acum doar cu gura și, după cum era nevoie, se atârna de inelul cheii sau îl apăsa în jos cu toată greutatea corpului. Clinchetul sonor al broaștei, care cedă în cele din urmă îl trezi cu totul la realitate. Răsuflând ușurat, își zise: Iată, n-am avut nevoie de lăcătuș, apoi apăsă cu capul pe clanță pentru a deschide, în fine, ușa. Întrucât fu nevoit să se dea după ușă, trăgând-o după el, aceasta ajunse să fie larg deschisă și el încă nu se zărea. Trebui după aceea să ocolească încet canatul deschis, și anume cu multă atenție, dacă nu voia să cadă pe spate, cât era de lung, mai înainte de a-și fi făcut apariția.
Era încă preocupat de această manevră dificilă și n-avea răgazul să mai fie atent și la altceva, când îl auzi deodată pe manager scoțând un „Oh!” sonor, asemeni șuieratului vântului; apoi, managerul fiind cel mai aproape de ușă, Gregor îl văzu ducându-și mâna la gura întredeschisă și trăgându-se încet îndărăt, ca și cum o forță invizibilă, de intensitate constantă, l-ar fi împins afară din cameră.
Mama – care în ciuda prezenței managerului rămăsese cu părul încă răvășit și zburlit de somnul nopții – aruncă mai întâi o privire tatălui, împreunându-și mâinile, apoi făcu doi pași spre Gregor și se prăvăli grămadă, cu fustele înfoiate în jur, în timp ce fața ei, căzută în piept, nu se mai vedea de loc.
Tatăl strânse pumnul cu o mutră dușmănoasă, de parcă ar fi vrut să-l izgonească îndărăt, în camera lui, apoi privi oarecum nesigur în jur, prin odaie, își acoperi ochii cu mâinile și un plâns cu sughițuri începu să-i scuture pieptul voinic.
Deocamdată Gregor nu înaintă în sufragerie, ci se rezemă de celălalt canat al ușii, care era prins cu zăvorul, și nu-și arătă corpul decât pe jumătate; iar deasupra acestuia se ivi capul înclinat într-o parte, cu care pândea reacția celorlalți. Între timp vremea se mai luminase; de partea cealaltă a străzii se zărea acum limpede un cadru din interminabila clădire neagră-cenușie din față – un spital – cu un șir monoton de ferestre ce străpungeau cu o notă de seriozitate fațada; ploaia continua să cadă, dar numai ca niște picături mari, bine și distinct conturate, vizibile fiecare în parte și rostogolindu-se una câte una pe pământ.
Vesela pentru micul dejun se răsfăța cu îmbelșugare pe masă, întrucât gustarea de dimineață era, pentru tatăl lui Gregor, cea mai importantă masă a zilei; adeseori o prelungea ore în șir, făcând între timp lectura diferitelor ziare. Chiar pe peretele opus se afla o fotografie a lui Gregor din vremea milităriei, unde era înfățișat ca sublocotenent, cu mâna pe mânerul săbiei, zâmbind fără grijă și parcă impunând respect prin ținuta și uniforma lui. Ușa dinspre antreu era deschisă și, cum nici cea de la intrare nu fusese închisă, se putea vedea palierul scării din fața apartamentului și primele trepte care duceau în jos. — Ei, începu Gregor vorba, conștient de faptul că era singurul care-și păstrase cumpătul, acum mă voi îmbrăca numaidecât, voi strânge colecția de eșantioane și voi pleca. Vreți să mă lăsați să plec? Vreți? Vedeți dar, domnule manager, că nu sunt încăpățânat și că muncesc cu plăcere; e neplăcut să tot voiajezi, dar n-aș putea trăi fără asta. Încotro plecați, domnule manager? La magazin? Da? Veți relata totul exact, nu-i așa? Orice om poate fi pentru o vreme în incapacitate de-a lucra, dar atunci e momentul cel mai potrivit pentru a-ți aduce aminte de realizările lui anterioare și a te gândi că mai târziu, de-ndată ce dificultatea va fi învinsă, va depune cu atât mai multă sârguință și strădanie în munca lui. Știți foarte bine cât sunt de îndatorat domnului director. Pe de altă parte port de grijă părinților mei și surorii mele. Sunt la ananghie, însă voi izbuti să ies din nou la liman, prin muncă. Nu-mi îngreunați și mai mult situația. Luați-mi apărarea la magazin! Știu, comis-voiajorul nu este agreat. Toată lumea își închipuie că el câștigă din plin și că duce astfel o viață îmbelșugată. Oamenii nu prea au vreun motiv special ca să chibzuiască mai îndeaproape asupra acestor prejudecăți. Dar dumneavoastră, domnule manager, cunoașteți situația mai bine decât tot restul personalului, ba – între noi fie vorba – mai bine chiar decât șeful însuși care, în calitatea lui de patron, se lasă adeseori ușor influențat în defavoarea unui salariat. Știți de asemenea foarte bine că un comis-voiajor, care mai tot timpul anului lipsește de la magazin, poate cădea ușor victima clevetirilor, întâmplării sau reclamațiilor neîntemeiate; împotriva acestora nu se poate apăra, pentru că de cele mai multe ori, nu află nimic despre ele sau, cel mult, simte tristele lor consecințe, pe propria lui piele, când se întoarce acasă, istovit de călătorie, și când nu le mai poate descifra cauzele. Domnule manager, nu plecați fără să-mi spuneți un cuvânt, din care să înțeleg că-mi dați dreptate, măcar în parte!
Dar, la primele cuvinte ale lui Gregor, managerul se și întoarse să plece, țuguindu-și buzele și privindu-l doar peste umărul care-i zvâcnea convulsiv. În timp ce Gregor vorbea, managerul nu stătu o clipă locului, ci fără a-l pierde din ochi, se retrase spre ușă încet, pe nesimțite, ca și cum un ordin secret i-ar fi interzis să părăsească odaia. Ajunse, în fine, în antreu și, judecând după mișcarea bruscă cu care își trase piciorul la ultimul pas, ai fi zis că dușumeaua sufrageriei îi ardea tălpile. Odată ajuns în antreu, întinse mâna dreaptă spre scară, de parcă ar fi așteptat de-acolo cine știe ce izbăvire supranaturală. Gregor își dădu seama că nu-l putea lăsa nicicum pe manager să plece în asemenea stare de spirit, dacă nu voia să-și piardă slujba. Părinții nu sesizaseră prea bine situația; în decursul anilor, le intrase în cap ideea că Gregor avea existența asigurată la acest magazin, pentru tot restul vieții și, în afară de asta, acum erau atât de copleșiți de îngrijorarea momentană, încât nu mai erau capabili să privească la viitor. Dar Gregor avea această previziune. Trebuia să-l rețină pe manager, să-l liniștească și să-l câștige de partea lui; pentru că viitorul lui și al familiei sale depindea de acest lucru! De-ar fi fost măcar sora lui de față! Ea era o fată deșteaptă, înțelegea totul; plânsese încă de când Gregor ședea întins pe spate, fără nici o grijă. Și cu siguranță că managerul, care era sensibil la femei, i-ar fi dat ascultare; ea ar fi închis ușa apartamentului și l-ar fi descântat în antreu, până când i-ar fi spulberat spaima. Dar, tocmai acum, sora lui nu era de față, așa că trebuia să acționeze chiar Gregor însuși. Fără a se mai gândi dacă situația actuală îi îngăduia să se miște din loc și dacă vorbele lui puteau – sau aveau șansa – să fie înțelese, Gregor părăsi canatul de care se sprijinea și porni pe ușa deschisă, vrând să-l prindă din urmă pe manager, care se apucase cu amândouă mâinile de balustrada palierului, într-un mod ridicol. Căutând un sprijin, Gregor căzu pe multiplele lui piciorușe și scoase un strigăt de spaimă. Dar numaidecât simți, pentru prima oară în dimineața aceasta, o senzație plăcută de satisfacție fizică; avea pământul sub piciorușe, iar acestea – după câte își putea da seama – îl ascultau de minune, ba chiar ardeau de nerăbdare să-l poarte ori încotro voia; începu, în fine, să creadă că sfârșitul suferințelor lui era foarte aproape. Dar, chiar în clipa când clătinându-se pe picioare din cauza trepidării reținute, căzu pe podea nu departe de mama sa, ba chiar în fața ei, aceasta, deși părea cu totul dusă pe gânduri, sări în sus ca arsă, întinse brațele în lături cu degetele răsfirate și țipă:
— Săriți, pentru Dumnezeu, ajutor! Apoi își aplecă fața, de parcă ar fi vrut să-l vadă pe Gregor mai bine, după care fugi pe neașteptate înapoi, ca scoasă din minți, uitând că îndărătul ei se află masa încă pusă; se așeză în grabă pe ea ca o persoană distrată, și păru să nu observe că, din cana răsturnată, cafeaua se revărsa șuvoi pe covor.
— Mamă, mamă, spuse Gregor încetișor, cătând în sus spre ea.
Pentru o clipă, Gregor uită cu totul de manager; în schimb, văzând cum curge cafeaua, nu se putu abține să nu clefăie de câteva ori cu mandibulele, în gol. Văzând aceasta, mama se porni din nou să țipe; apoi sări de pe masă și căzu în brațele tatălui, care-i ieșise înainte. Dar Gregor n-avea timp acum să se ocupe de părinți; managerul se afla deja pe scară, de unde, cu bărbia rezemată de balustradă, mai aruncă o privire îndărăt. Gregor își luă avânt, pentru a-l ajunge cât mai repede din urmă; dar pesemne că managerul bănuia ceva, întrucât sări dintr-un salt mai multe trepte și dispăru, după ce mai apucă să strige un „Hah!”, care răsună în toată casa.
Din păcate, această fugă precipitată a managerului păru să-l scoată cu totul din minți și pe tatăl lui Gregor, care până acum își păstrase întrucâtva cumpătul; în loc să alerge după manager, sau măcar să nu-l împiedice pe Gregor s-o facă, el prinse cu dreapta bastonul, pe care managerul îl abandonase pe un fotoliu împreună cu pălăria și pardesiul, iar cu stânga apucă un ziar mare de pe masă și se apucă să tropăie din picioare, agitând bastonul și ziarul, pentru a-l goni pe Gregor îndărăt, în camera lui. Gregor îl imploră în toate felurile, dar nu-i ajută cu nimic: de altfel, rugămințile lui nici nu fură înțelese; oricât de umil își întorcea capul spre tatăl său, acesta tropăia și mai tare din picioare.
Dincolo, mama deschise larg o fereastră, în ciuda vremii reci, și se plecă mult în afară cu fața îngropată în palme. Un curent de aer puternic se porni între stradă și casa scării, fluturând perdelele, făcând să foșnească ziarele de pe masă și legănând prin aer câteva foi care se împrăștiară pe podele. Tatăl își hărțuia neînduplecat fiul, șuierând ca un sălbatic. Însă, cum Gregor încă nu era deprins să meargă de-a-ndăratelea, se mișca într-adevăr foarte încet. Dacă ar fi putut să se întoarcă, ar fi ajuns într-o clipită în camera lui, dar se temea să pună la grea încercare răbdarea tatălui prin încetineala întoarcerii și se simțea amenințat de bastonul din mâna lui, care-i putea da în orice moment o lovitură mortală pe spate sau în cap.
În cele din urmă, Gregor nu mai avu ce face, întrucât era conștient că, mergând de-a-ndărătelea, nu era în stare nici măcar să țină direcția: astfel, aruncând într-una priviri speriate spre tatăl său, începu să se întoarcă în loc, cât putea mai repede, dar în realitate foarte încet. Pesemne că tata băgase de seamă buna lui intenție, întrucât nu-l stânjeni în manevra lui, ci îl dirija, din când în când, de la distanță, cu vârful bastonului. Dacă măcar ar fi încetat odată cu șuieratul acela insuportabil, din cauza căruia Gregor își pierduse capul cu desăvârșire; Gregor se întorsese aproape complet, când, obsedat mereu de șuierat, se zăpăci și porni să se răsucească îndărăt în partea cealaltă. Apoi când ajunse, în sfârșit, cu capul în dreptul deschiderii ușii, se vădi că trupul lui era prea lat pentru a putea trece fără dificultăți. În starea de spirit momentană, tatălui nici nu-i trecu prin minte să deschidă, eventual, și canatul celălalt pentru a-i face lui Gregor suficient loc de trecere. N-avea decât o singură idee fixă. Aceea de a-l vedea cât mai repede pe Gregor în camera lui. Nici gând să îngăduie preparativele îndelungate care i-ar fi permis lui Gregor să se ridice în sus și să poată intra în felul acesta pe ușă. Mai degrabă porni o larmă infernală căutând să-și determine fiul să înainteze, ca și cum n-ar fi avut în fată niciun obstacol; ceea ce auzea Gregor în urma lui nu mai părea să fie doar vocea unui singur tată; așa că nu mai era de glumit și – fie ce-o fi – porni drept spre ușă. Dar se înțepeni în ea, cu o latură a corpului ridicată în sus și zgâriată atât de tare, încât vopseaua albă a ușii se acoperi cu petele respingătoare ale lichidului ce mustea din răni; nu se mai putea urni singur din loc, piciorușele de pe o parte se agitau în aer, iar cele de pe partea cealaltă erau strivite dureros sub corp; și atunci tatăl său îi dădu o lovitură puternică în spate. Care-i produse o senzație de ușurare și-l făcu să zboare – sângerând abundent – tocmai în mijlocul odăii lui. Ușa fu trântită, în urma lui, cu o lovitură de baston, apoi se făcu, în sfârșit, liniște.

II

Gregor se trezi abia în amurg dintr-un somn greu, asemeni unui leșin. Chiar dacă n-ar fi fost tulburat din somn, tot nu s-ar fi deșteptat mult mai târziu, întrucât se simțea destul de odihnit și dormise pe săturate; dar i se păru că fusese trezit de zgomotul unor pași ușori și al ușii dinspre antreu, pe care cineva o încuiase cu băgare de seamă. Lumina lampadarelor electrice de pe stradă proiecta pete livide, ici-colo, pe tavan și pe părțile de sus ale mobilelor, dar jos, unde se afla Gregor, era întuneric beznă. Pipăind în jur cu antenele, a căror utilitate ajunse abia acum s-o aprecieze, Gregor se târî încet spre ușă, pentru a vedea ce se întâmplase. Simți partea stângă a corpului ca o cicatrice lungă, care-l ținea dureros, și fu nevoit să șchiopăteze cu adevărat pe cele două rânduri de picioare. De altfel, unul dintre piciorușe – mare mirare că numai unul – fusese rănit grav cu prilejul pățaniilor din cursul dimineții, și se târa de parcă era paralizat. Abia când ajunse la ușă își dădu seama ce anume îl atrăsese într-acolo; mirosul de mâncare. Găsi pe jos un castronaș plin ochi cu lapte îndulcit, în care pluteau câteva felioare de pâine albă. Îi veni să râdă de bucurie, întrucât foamea îl chinuia acum și mai tare decât în cursul dimineții; își vârî deci capul, aproape până peste ochi, în lapte, îl retrase însă de îndată, dezamăgit, nu numai pentru că nenorocita aceea de rană din partea stângă îl durea când mânca – și nu putea mânca decât sforăind și umflându-și tot trupul – dar pentru că nu-i mai plăcea nici laptele, care fusese totdeauna mâncarea lui preferată și pe care sora lui i-l pusese acolo, desigur, din acest motiv. Așa că se depărta cu dezgust de castronaș și se târî spre mijlocul camerei. Gregor văzu, prin crăpătura ușii, că în sufragerie fusese aprinsă lampa de gaz aerian; dar, în timp ce altădată, tatăl lui obișnuia, la această oră din zi, să citească cu glas tare ziarul de după-amiază, pentru mama și, uneori, chiar pentru sora lui, astăzi nu se auzea nimic. Cine știe, poate că această lectură cu glas tare, despre care-i povestea și-i scria totdeauna Grete, nu mai făcea parte, în ultima vreme, dintre tabieturile familiei. Pretutindeni în jur domnea liniștea, deși era sigur că apartamentul nu era gol. Ce viață liniștită a mai dus și familia noastră, își spuse Gregor, privind țintă înainte, prin întuneric, și simțindu-se mândru că le putea asigura părinților și surorii sale un asemenea trai, într-o locuință atât de frumoasă. Dar ce se va întâmpla acum, dacă toată liniștea, bunăstarea și huzureala lor trebuia să ia sfârșit într-un mod înspăimântător?
Pentru a nu se lăsa pradă unor astfel de gânduri, Gregor preferă să facă puțină mișcare și porni să se târască prin cameră în sus și-n jos. În cursul lungii seri, cineva întredeschise pe rând când o ușă, când alta, apoi o închise repede la loc: probabil simțeau nevoia să intre la el în cameră, dar de fiecare dată anumite reticențe îi împiedicau.
Gregor se opri acum chiar lângă ușa sufrageriei, hotărât să determine în vreun fel pe șovăielnicul vizitator să vină înăuntru, ori măcar să afle cine era; dar ușa nu se mai deschise și așteptă în zadar. De dimineață, când ușile erau încuiate, toți ar fi vrut să intre în camera lui iar acum, când deschisese el singur o ușă, iar celelalte fuseseră descuiate – pare-se – și ele în cursul zilei, nu mai venea nimeni înăuntru, deși cheile erau în broaște pe dinafară. Lumina din sufragerie fu stinsă noaptea târziu și Gregor își putu da seama foarte ușor că părinții și sora lui vegheaseră până atunci, întrucât îi auzi pe toți trei depărtându-se în vârful picioarelor. Acum era sigur că nu va mai veni nimeni la el până în zori; avea așadar destul timp înainte, pentru a chibzui nestingherit cum să-și rânduiască viața în viitor. Dar camera aceasta înaltă și mare, în care era silit să zacă întins pe jos, îl îngrozea, fără să-și poată da seama de ce, că doar locuia în ea de cinci ani; făcând o întoarcere aproape inconștientă, de care se și rușină oarecum, se vârî degrabă sub canapea, unde se simți curând foarte bine, cu toate că spinarea îi era cam turtită și nu-și putea ridica nici capul; îi păru rău doar că avea trupul prea lat pentru a intra cu totul sub canapea. Petrecu acolo noaptea-ntreagă, când furat de un somn ușor din care-l trezea necontenit foamea, când frământat de griji și speranțe nelămurite, ce duceau toate la concluzia că, deocamdată, trebuie să se poarte cu calm, răbdare și menajamente, pentru a-și ajuta familia să îndure cât mai ușor neplăcerile pe care, în situația actuală, era silit să i le producă.
A doua zi în zori, când încă nici nu se luminase bine de ziuă, Gregor avu prilejul să verifice forța hotărârilor sale, atunci când Grete, aproape complet îmbrăcată, deschise ușa dinspre antreu și privi curioasă înăuntru. Nu-l văzu numaidecât, dar ce Dumnezeu!, trebuia să fie pe undeva, că doar nu putuse zbura de-acolo; când îl descoperi sub canapea, se sperie atât de tare încât, fără să se poată stăpâni, trânti ușa la loc, pe dinafară. Apoi, ca și cum ar fi cuprins-o remușcarea, o deschise numaidecât din nou și intră în vârful picioarelor, ca în camera unui bolnav grav sau a unui străin. Gregor scoase capul până aproape de marginea canapelei și o privi atent. Oare va observa Grete că lăsase laptele neatins, firește nu fiindcă nu-i era foame; și se va gândi oare să-i aducă altceva mai pe gustul lui? Dacă n-o va face din proprie inițiativă. Gregor avea de gând mai bine să flămânzească, decât să-i atragă atenția asupra acestui lucru, deși simțea, de fapt, o pornire nestăvilită să țâșnească de sub canapea și să i se arunce la picioare, implorând-o să-i aducă ceva bun de mâncare. Dar sora lui observă îndată, cu uimire, castronașul încă plin, din care se revărsase puțin lapte primprejur; îl ridică numaidecât, însă nu-l apucă direct cu mâna, ci cu o cârpă, și-l scoase afară. Gregor era nespus de curios să vadă ce-i va aduce în schimb și făcea tot felul de presupuneri. Dar nicicând n-ar fi fost în măsură să ghicească de ce era în stare sora lui, în marea ei bunătate. Pentru a-și putea da seama de gusturile lui, îi aduse tot felul de lucruri, pe care le înșiră pe un jurnal vechi: zarzavaturi pe jumătate putrezite, oase rămase de la cină și pe care se închegase un fel de sos alb, câteva stafide și migdale, o bucată de brânză, despre care Gregor spusese cu două zile în urmă că nu mai e bună de mâncat, o felie de pâine goală, uscată, una unsă cu unt și alta cu unt și sare. Alături de ele, mai puse și un castronaș, în care turnase puțină apă și care părea să-i fie destinat definitiv lui Gregor. Apoi, știind că fratele său nu va mânca față de ea, avu delicatețea să se retragă în grabă și chiar să răsucească cheia în broască – doar-doar să observe Gregor că se poate simți în voie, în largul său. Lui Gregor îi sfârâiră piciorușele când se putu repezi, în sfârșit, la mâncare. De altfel, pare-se că rănile se vindecaseră de tot, întrucât nu mai simțea nicio stânjeneală; faptul acesta îl făcu să se mire nespus și să-și aducă aminte cum se tăiase puțin la un deget cu cuțitul, cu mai bine de o lună în urmă, și cum rana îl mai durea încă destul de rău, nu mai departe decât alaltăieri. Oare am devenit mai puțin sensibil? gândi el și începu să sugă lacom din bucata de brânză, care-i atrăsese atenția numaidecât, mai imperios decât toate celelalte alimente. Cu ochii înlăcrimați de mulțumire, înfulecă în grabă, pe rând, bucata de brânză, zarzavatul și sosul; în schimb mâncărurile proaspete nu-i plăcură, nici măcar nu le putea suporta mirosul, așa că toate lucrurile, pe care voia să le mănânce, le trase mai la o parte. Terminase de mult de mâncat și încă mai adăsta leneș în același loc, când Grete răsuci încet cheia în broască, pentru a-i da să înțeleagă că trebuie să se retragă. Deși îl cam toropise somnul, fu cuprins de spaimă și se târî în grabă la locul lui, sub canapea. Dar îi trebui multă stăpânire de sine pentru a putea rămâne acolo chiar și scurtul răstimp, cât sora își făcu de lucru prin cameră, întrucât masa îmbelșugată îi cam rotunjise abdomenul și abia mai putea respira, atât de ghemuit era. Simți că se sufocă și că i se umflă ochii în cap, dar privi cuminte la sora lui, care nu bănuia nimic și aduna cu mătura nu numai resturile, dar chiar și alimentele pe care nu le atinsese; apoi, ca și cum n-ar mai fi fost bune de nimic, le răsturnă grăbită, într-o găleată pe care o acoperi cu un capac de lemn și scoase totul afară.
Nici nu întorsese încă bine spatele, când Gregor ieși de sub canapea, întinzându-se și umflându-și abdomenul în voie. Gregor își căpăta acum hrana în felul acesta, o dată dimineața, când părinții și slujnica încă mai dormeau, iar a doua oară după masa de prânz, întrucât atunci părinții își făceau siesta, iar servitoarea era trimisă de acasă, de către Grete, cu vreo treabă oarecare. Firește că nici ei nu voiau ca Gregor să rabde de foame, dar poate că n-ar fi suportat să știe, decât din auzite, ce mănâncă, sau poate că sora lui voia să-i scutească de o mică amărăciune în plus. Că doar sufereau destul și fără asta. Gregor n-a putut afla niciodată sub ce pretext au fost îndepărtați din casă, în prima zi, medicul și lăcătușul, întrucât nimeni nu-l pricepea când vorbea și toți – până și sora lui – își închipuiau că nici el nu-i înțelege pe ceilalți; astfel, când Grete venea în odaia lui, Gregor trebuia să se mulțumească să asculte, din când în când, oftaturile ei și invocarea sfinților. Abia mai târziu, când sora lui se mai obișnuise întrucâtva cu situația – de obișnuință deplină nici nu putea fi vorba – Gregor mai prindea din zbor câte o observație, care era rostită cu bună intenție sau putea fi tălmăcită ca atare.
— Astăzi știu că i-a plăcut, spunea ea când Gregor devora mâncarea până la ultima fărâmă; iar în situația inversă, care, treptat, se repeta tot mai frecvent, obișnuia să remarce aproape cu tristețe:
— Iar a rămas totul neatins!
Dar, dacă Gregor nu putea afla direct nicio noutate, în schimb trăgea cu urechea pe la uși și afla tot ce se vorbea în camerele alăturate; cum auzea voci, alerga numaidecât la ușa respectivă și se lipea cu tot corpul de ea. Mai ales în primele timpuri nu exista discuție în care să nu fi fost vorba de el, chiar și pe ocolite. Vreme de două zile a putut auzi, la toate mesele familiei, consfătuiri cu privire la atitudinea ce trebuia adoptată; chiar și între mese nu vorbeau decât tot despre aceeași temă, în orice moment aflându-se în casă cel puțin doi membri ai familiei, deoarece niciunul nu voia să rămână singur și nici nu se-ndurau să plece cu toții de acasă.
De altfel servitoarea – deși nu era prea clar ce și cât aflase despre cele întâmplate – ceruse chiar din prima zi să i se dea drumul numaidecât; și când, un sfert de oră mai târziu, își luă rămas bun, mulțumi cu lacrimi în ochi, ca și cum concedierea ar fi fost cea mai mare binefacere, apoi, fără să-i ceară cineva, se legă cu jurământ groaznic să nu sufle nicio vorbă nimănui.
Acum trebuiau să gătească sora împreună cu mama; firește, nici nu era cine știe ce osteneala, că doar nu mâncau mai nimic. Gregor îi auzea necontenit îmbiindu-se unul pe altul, dar primind mereu același răspuns: „Mulțumesc, am luat destul.”, sau altceva asemănător. Nici de băut se pare că nu beau mai nimic. Adesea, sora lui îl întreba pe tatăl lor dacă nu vrea o bere și se oferea binevoitoare să se ducă să i-o cumpere chiar ea; iar când acesta tăcea, Grete spunea – pentru a-i înlătura ultimele motive de reținere – că o poate trimite, în definitiv, și pe portăreasă, dar atunci el răspundea, într-un târziu cu un „Nu.” răspicat și nu mai vorbea nimeni despre asta.
Încă din prima zi, tatăl expuse limpede, atât mamei cât și surorii lui Gregor, întreaga situație financiară și toate perspectivele. Din când în când se ridica de la masă și scotea vreun document sau cine știe ce carnețel de însemnări, din minuscula casă de bani, pe care o salvase din falimentul pe care-l dăduse cu cinci ani în urmă. Se auzea cum descuia broasca atât de complicată și cum o încuia la loc, de fiecare dată, după ce lua din ea ceea ce căuta. Aceste explicații ale tatălui său fură pentru Gregor primul lucru îmbucurător pe care-l auzi de la începutul captivității. Totdeauna își închipuise că tatăl său nu mai rămăsese cu nimic de pe urma magazinului de odinioară, iar acesta nu-i afirmase niciodată contrariul – de altfel nici Gregor nu se interesase niciodată. Grija lui Gregor fusese, pe atunci, să facă tot ce-i sta în putință, pentru a ajuta familia să uite cât mai repede de crahul financiar, care-i aruncase pe toți în brațele disperării. Și astfel începuse să muncească cu toată ardoarea, ajungând peste noapte, dintr-un biet funcționăraș, un comis-voiajor care avea, firește, alte posibilități de câștig și ale cărui succese în afaceri se transformau numaidecât în bani peșin: acești bani îi putea aduce acasă și pune pe masă, în fața familiei uimite și fericite. Frumoase timpuri, dar splendoarea lor nu se mai repetă după aceea, deși Gregor câștigă și mai târziu destui bani pentru a putea asigura existența familiei – lucru pe care îl și făcea. Se obișnuiseră cu toții, atât familia, cât și Gregor; unii primeau banii cu recunoștință, celălalt îi da cu plăcere, dar fără ca să se mai nască din aceasta o atmosferă de calde efuziuni. Doar sora mai rămăsese atașată de Gregor și planul lui tainic era – dat fiind faptul că, spre deosebire de el, Grete iubea muzica și cânta emoționant de frumos la vioară – s-o trimită la conservator în anul următor, fără a ține seama de cheltuielile pe care i le va prilejui această hotărâre și pe care va căuta să le acopere în alt mod. Adesea, când Gregor petrecea câteva zile acasă, conservatorul revenea în discuțiile dintre el și sora lui, dar totdeauna doar ca un vis frumos, imposibil de realizat, despre care părinților nici nu le plăcea să audă vorbindu-se; însă Gregor se gândea foarte serios la acest lucru și intenționase să le-o comunice solemn în ajunul Crăciunului. Asemenea gânduri, cu totul inutile în situația actuală, îi treceau prin minte în timp ce ședea în picioare, lipit de ușă, și trăgea cu urechea. Uneori îl dobora oboseala și, nemaiputând asculta, lăsa capul să-i cadă și să se izbească de ușă, apoi îl ținea iarăși nemișcat, întrucât chiar și cel mai mic zgomot produs de el se auzea alături și-i silea pe-ai casei să amuțească.
— Ce-o fi tot făcând acolo, spunea tata după un răstimp, întorcând probabil capul spre ușă, apoi discuția întreruptă se pornea din nou, cu încetul. Bătrânul Samsa repeta explicațiile de mai multe ori, pe de-o parte pentru că nu-i mai erau de mult familiare problemele respective, pe de altă parte pentru că mama nu pricepea totul din prima dată; astfel Gregor află amănunțit că, în ciuda ghinionului avut, familia mai rămăsese din vremurile de odinioară cu o mică avere, firește nu prea importantă, dar pe care o mai sporiseră, între timp, și dobânzile. În afară de asta, banii pe care Gregor îi aducea lunar acasă – și din care el nu-și păstra decât câteva coroane – nu fuseseră cheltuiți în întregime, așa că din economii se mai adăugase un mic capital. Îndărătul ușii lui, Gregor aproba din cap, cu convingere, bucurându-se de acest neașteptat spirit de prevedere. De fapt, grație acestor sume economisite, Gregor ar fi putut să amortizeze mai repede datoria tatălui față de directorul său, grăbind astfel cu mult sosirea zilei când ar fi putut să scape de această slujbă; dar, în împrejurările actuale, era fără îndoială mai bine așa cum rânduise tatăl său lucrurile. Totuși, banii aceștia nu erau suficienți pentru ca familia sa să poată trăi numai din dobânzi; ar fi ajuns, poate, pentru a le asigura existența un an, doi, dar nu mai mult; nu puteau fi considerați, așadar, decât ca o rezervă, ce nu trebuia să fie atacată, ci doar păstrată pentru zile negre; banii necesari pentru existența zilnică trebuiau să fie agonisiți într-alt fel. Oricât ar fi fost de sănătos, tata era totuși un om bătrân, care nu mai lucrase nimic de peste cinci ani și nu-și putea face prea multe iluzii; de altfel, în cursul acestor cinci ani, care reprezentau prima lui vacanță după o viață plină de trudă, încheiată cu un insucces, se cam îngrășase și devenise destul de greoi. Și atunci cine să câștige bani? Poate cumva mama, care suferea de astmă și pe care simplul mers prin casă o obosea și-o obliga să se întindă pe divan în fața ferestrei deschise, abia mai trăgându-și sufletul? Sau sora sa care, cu toți cei șaptesprezece ani ai ei, mai era încă un copil ce se complăcea în existența de până acum și care nu știa să facă altceva decât să se îmbrace drăguț, să doarmă până târziu, să ajute la gospodărie, să ia parte la câteva distracții modeste și, mai ales, să cânte la vioară?
Când discuțiile din camera alăturată ajungeau la tema necesității de-a câștiga bani, Gregor se dezlipea de ușă și se arunca pe canapeaua de piele căutând în răcoarea ei alinarea rușinii și tristeții care-i încingea trupul. Adeseori își petrecea pe ea nopțile lungi, fără a pune geană pe geană, ci doar râcâind pielea ore în șir. Alteori nu-și cruța osteneala de-a împinge un fotoliu lângă fereastră; apoi se agăța de glaf și, sprijinindu-se pe fotoliu, se rezema de cercevea, dar nu pentru a se uita afară, ci pentru a retrăi probabil senzația de eliberare care-l cuprindea odinioară, când privea pe geam. Căci, pe zi ce trecea, Gregor vedea tot mai nelămurit toate lucrurile aflate la oarecare distanță de el; acum nu mai deslușea spitalul din față a cărui priveliște o blestemase de-atâtea ori în trecut; și, dacă n-ar fi știut cu precizie că locuiește în liniștita, dar întru totul citadina stradă Charlotte, ar fi putut crede că, de la fereastra lui, vede o pustietate, în care nu se întrezărește nicio linie de demarcație între cerul cenușiu și pământul tot cenușiu.
Surorii lui i-a fost suficient să remarce doar de două ori fotoliul lângă fereastră, pentru a înțelege totul; după aceea, de fiecare dată când deretica prin odaie, împingea fotoliul lângă geam, ba chiar lăsa ferestrele dinăuntru deschise. Dacă ar fi putut să vorbească cu sora sa și să-i mulțumească pentru tot ce făcea de dragul lui, Gregor ar fi acceptat mai ușor toate serviciile aduse; dar așa, condamnat la tăcere, suferea nespus. Firește că ea căuta să atenueze, pe cât posibil, impresia penibilă și, cu cât trecea vremea, izbutea să se prefacă tot mai bine; dar și Gregor îi înțelegea din ce în ce mai limpede jocul. Simpla ei apariție îi procura o suferință cumplită. Cum intra în odaie, Grete nici nu închidea bine ușa – deși era grijulie să le ascundă celorlalți priveliștea camerei lui Gregor – că și alerga îndată la fereastră, de parcă s-ar fi sufocat; o deschidea larg, cu mâini grăbite și, fie cât de frig, rămânea o clipă cu capul scos afară, respirând adânc. De două ori pe zi îl înspăimânta pe Gregor cu alergatul și zgomotul ei; tot timpul cât era geamul deschis, Gregor tremura de frig sub canapea; știa și el foarte bine că Grete l-ar fi scutit de supliciul acesta, dacă i-ar fi fost cât de cât posibil să stea cu ferestrele închise într-o cameră, în care se afla și el.
O dată – cam la vreo lună după metamorfozarea lui Gregor, deci când Grete n-ar mai fi avut motive să se mire de înfățișarea lui – ea veni ceva mai devreme ca de obicei și-l găsi pe fratele ei tocmai stând la fereastră, nemișcat, într-o poziție care trezea spaimă. Gregor se așteptă s-o vadă renunțând de a intra în cameră, întrucât, din locul unde se afla, o împiedica să deschidă fereastra numaidecât; dar Grete nu se mulțumi doar să nu intre, ci se trase speriată îndărăt și trânti ușa; un străin și-ar fi putut închipui că Gregor o pândise și voise s-o muște. Firește că Gregor se ascunse îndată sub canapea, dar trebui să aștepte până la prânz reîntoarcerea ei; iar când veni, păru mai îngrijorată ca de obicei, Gregor își dădu astfel seama că aspectul lui nu încetase să-i inspire dezgust și că biata fată trebuia să se stăpânească, pentru a nu fugi de îndată ce-l vedea pe el sau vreo părticică din corpul lui, ce se zărea de sub canapea. Pentru a o scuti și de acest spectacol, Gregor cară într-o zi cu spinarea un cearșaf de pat – i-au trebuit patru ceasuri pentru aceasta – și-l duse pe canapea, unde-l așeză în așa fel, încât trupul să-i fie complet acoperit când stătea dedesubt, iar Grete să nu-l poată vedea nici chiar dacă se apleca în jos. Dacă sora sa ar fi fost de părere că cearșaful nu era necesar, n-avea decât să-l tragă la o parte – căci doar era destul de limpede, că Gregor nu se izolase astfel de plăcere; dar ea lăsă cearșaful cum era, ba chiar o dată, când Gregor dădu ușor cearșaful în lături cu capul, pentru a observa ce impresie i-a făcut surorii lui noua orânduială, i se păru că surprinde o privire de recunoștință în ochii ei.
În primele două săptămâni, părinții nu-și putură lua inima în dinți să intre la el în cameră și Gregor îi auzi rostind cuvinte de laudă cu privire la munca actuală a Gretei – ei care, în trecut, se plângeau deseori că nu le dă nicio mâna de ajutor în casă. Acum așteptau adesea – și tata și mama – în fața ușii lui Gregor, în timp ce sora lui deretica prin cameră; de-ndată ce ieșea de la el, o descoseau amănunțit, în ce stare a găsit odaia, ce-a mâncat Gregor, cum s-a comportat de rândul acesta și dacă n-a remarcat vreo ameliorare oricât de mică. De altfel, mama a vrut destul de curând să intre în camera lui Gregor, dar tatăl și sora lui au împiedicat-o, la început cu argumente logice, pe care Gregor le ascultă cu multă atenție și le aprobă întru totul. Mai târziu trebuiră s-o oprească cu forța, iar când mama începu să strige:
— Lăsați-mă să intru la Gregor, la bietul meu băiat nefericit! Nu pricepeți că trebuie să mă duc la el?
Gregor se gândi, că poate n-ar fi rău dacă mama ar veni înăuntru, firește nu în fiecare zi, dar măcar o dată pe săptămână; ea înțelegea totul mult mai bine decât Grete care, cu tot curajul ei, nu era decât un copil și care, de fapt, nu-și asumase această grea povară decât, poate, doar din ușurință copilărească. Dorința lui Gregor de a-și vedea mama se împlini curând. În timpul zilei, Gregor nu voia să se arate la fereastră, pentru a nu-și compromite părinții, dar nici de plimbat nu se putea plimba prea mult pe cei câțiva metri pătrați de dușumea, iar de stat culcat liniștit îi venea greu chiar și noaptea; în scurtă vreme nici mâncarea nu-i mai producea vreo plăcere și astfel luă obiceiul să se distreze cățărându-se, cruciș și curmeziș, pe pereți și pe tavan. În s

vezi mai multe texte de: Franz Kafka