Uite luna cu puișorii de aur:
nu e căprioara zenitului?
Nu e sora mai mică, îmbufnata,
care-a fugit în raiul cerului după glorie
și n-a citit măcar poemele ochilor mei
și n-a luat premiul Nobel
pentru subrealism?
Cineva înjură ca o măsea dogită
proclamată Cain – Tubal rac în litere
dar, vă rog, oameni de pe Atlas
și din tații voștri actuali: nu vătămați
istoria petalelor adânci, nu îngânați
melodia morților din cimitirul Turnului Măgurele,
a negustorilor de brânză cu piatră acră,
a pantalonarilor adormiți
chiar dacă o Livie viermănoasă
își va întoarce șoldurile spre solduri,
Chiar dacă Galsworthy vă va spune: hey, for the Ferry !
E întâia oară când mergeți cu mine
fără materiale cumpărate expres,
e chiar întâia oară când o să mâncăm talentul
adică întunericul aprins.
Eh, după ce ați îngurgitat fripturile
mâzgălite cu vin și v-ați schimbat manufactura
(glumesc, e vorba de costumul de seară) –
vă invit ca o săgeată neastâmpărată
la puișorii de aur ai căprioarei
despre care nu știți decât din spusele vânătorilor isteți
ai cosmosului, ai vârfurilor de marmură celestă.
Noapte adâncă și dragoste, frate-meu
Unde ți-e inima? O mai ai în astronava somnului?
Mi se pare că bem dintr-un izvor
electronic mai vechi decât ceara și planetariul
cu arcuri de meridiane eliptice
(nu e o trecere a stelei polare
prin firicelul de om-soare?)
eu zic, așezat la nadir
împletit cu ore sonore
să nu ne preafericim (of, eudemonia !
chiar, zău, aș schimba-o: eupoezia).
Mulți Fărăchip au mâncat pâine albă
cu sânge și carne de sclavi ajunși
în roțile alergătorilor de arene romane
(nu se vindea în librării secolul XX)
mulți feudali la urmă prinți și lăptari
omorâră culoarea artei
și acest ev mucegăit al vântului
s-a dus în istorie ca o istorie
unde crocodilii trebuiau hrăniți cu oameni,
unde cuneiformele spun
că Nabucodonosor a fost mecanic
și bea în zori două cafele de epocă
luptându-se cu înțelepciunea lui Niccolo da Uzzano
și cu, uite-așa ! trei cuvinte: mene, techel, bani.
Toate au fost bune după găurile în care-și zvârleau prizonierii
moaște azi, dar atunci fericirea dracului
și câteva biblioteci din cărămizi sparte.
E întâia oară când trebuie să mergem la miezul nopții
lângă luna cu puișorii de aur,
la căprioara zenitului
care e sora mea într-una îmbujorată
și nu știe că o foarte-foarte iubesc
mai ales dimineața când are voaluri de mireasă haotică
(e de nuntă, spun elevii satirului Pan)
când seamănă cu rândunelele mării –
eu cred că e ostenită de atâtea versuri în cinstea ei,
de atâtea off-uri bătrâne cât mintea cartierelor spiritului
și mai cred, fiindcă o foarte-foarte iubesc
că s-a îngrășat căprioara mea (cât de gelos sunt)
că-i plac brațele curtenitoare ale cavalerului Pamânt.
Distribuie: