Moartea narcisului - Dimitrie Anghel

I

Trăiește încă floarea frumoasă de ieri sară,
Surâde lângă mine, pe-o margine de cupă;
Căci eu îi port de grijă cu drag, ca să nu moară,
În amintirea mânii ce s-a întins s-o rupă.

Trăiește încă floarea, dar inima mea bate,
Văzând-o cum pălește din ce în ce mai tare.
Sunt alte flori, desigur, mai mândre și bogate;
Dar numai eu știu taina Narcisului ce moare.

Trăiește floarea încă, dar mâne-ncet va plânge
Alăturea de cupă, petală cu petală,
Și flacăra ce arde în mine se va stinge,
Ca focul care-l uită pe vatră o vestală...

II

Mă urmărește floarea într-una, și mi-i teamă,
Iar inima-mi se strânge de-o grijă ne-nțeleasă;
Mă urmărește-ntruna, și pare că mă cheamă,
Ca o ființă scumpă ce suferă, acasă.

Mă dojenește dulce, și lung mi-aține drumul,
Trimite după mine neliniștita floare:
Sfioasă își trimite pe urma mea parfumul,
Ș-atunci mă-ntorn acasă învins ca de-o mustrare.

Învins mă-ntorn acasă, și singur râd, — dar cine
Nu s-ar întoarce oare cu inima-ngrijată,
În apa unei cupe dac-ar avea ca mine,
O floare dăruită de-o mână adorată ?

III

S-a ofilit Narcisul, și-s trist de-o zi întreagă...
Era ceva din tine în floarea asta dragă ;
Era ceva, desigur, căci altfel n-aș pricepe,
De ce mă simt mai singur acum când noaptea-ncepe,
Și n-o mai văd în umbră, luptând stăruitoare
S-adune strălucirea luminii care moare.
Avea ceva, desigur, din fața ta curată,
Din toată gingășia ta candidă de fată,
Din tot ce strălucește și-aduce bucurie!
O! tu, care mi-ai dat-o s-o am tovărășie,
De-ai pus un gând într-însa, din clipa asta sfântă,
În amintirea tristă a celui care-o cântă,
Tu apără-l de lume, de moarte și uitare,
Și cugetă la răul ce-l poate face-o floare.

IV

În liniștea odăii s-a stins încet-încet...
Nu și-a fărmat viața petală cu petală,
Ci a murit cu fața din ce în ce mai pală,
Ca un bolnav ce-ngroapă cu dânsul un secret.

Așa s-a stins în taină, și nimeni n-a știut,
Căci în minuta asta de grea melancolie,
Eu singur stam de față la muta-i agonie,
Și singur mi-am dat seama atunci ce s-a pierdut.

Iar când a fost ca toate aceste să le scriu,
Asemeni unui suflet de moarte dezlegat,
Un blând parfum în aer ușor s-a strecurat
Și a rămas în casă plutind pân-în târziu.

V

Și totuși, te văd încă, năluca mea, și-acuma...
Se-nalț-un braț în aer, și iat-o că apare:
Într-un veșmânt ce-o-nfașă ca un potir de floare,
Purtând în mâna dreaptă Narcisul alb ca spuma.

Mlădie, apoi brațul și-asupra mea se-nclină,
Ca un vlăstar ce-l pleacă un vânt de primăvară,
Și o mireasmă dulce deodată mă-mpresoară,
De parc-ar fi deschisă fereastra spre grădină.

Și-acum mânile-i pale le simt de mine-aproape...
— Ah ! pale mâni, tot răul vă fie-ntors în bine —
Ce duh își poartă lampa arareori în mine
De pot vedea ca noaptea când fulgeră pe ape ?

E magul amintirii cu lampa lui albastră
Ce s-a trezit și scrie în vechea lui scriptură,
Din tot ce e acuma, și toate câte fură,
O jalnică poveste, ce samănă cu-a noastră.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Dimitrie Anghel



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.