Comoara păiajenului - Vasile Militaru

Odată un păiajen ce viețuia la vie,
Țesu-ntr-o noapte plină de Mai, cu măiestrie
Și fără nici un greș,
O plasă uriașă, în chipul unei stele, pe-o creangă de cireș…


A două zi, din somnu-i când l-a trezit un cuc,
Păianjenul rămase cu ochii mari, năuc:
Privind ca-n aiurare la măestrita-i plasă,
El, tremurând, din minte aproape fu să-și iasă,
Că, ceia ce-avea-n față, i se părea minune
Și nimeni fericirea nu i-ar putea-o spune!…



Ce se-ntâmplase? Noaptea, pe plasa lui cea nouă,
Cernuse din adâncuri o pulbere de rouă,
Iar soarele-n văzduhuri când a putut irumpe,
Schimbase toată roua în colb de pietre scumpe!



Și, cum în ele cerul frângea potop de raze, -
Ardeau în a lui plasă rubine și topaze;
Îți îmbiau privirea, în ele să ți-o scalde:
Safire și-ametiste, opale și smaralde;
Încrucișau pumnale de focuri tot mai nalte
O spuză orbitoare de scumpe diamante
Și fiecare piatră, cu-o altfel de scânteie,
Întrețesea o pânză de mii de curcubee!…



Păiajenul, dând fuga pe fiecare lature,
Nu mai putea privirea de ele să și-o sature
Și, mândru peste fire, că are-așa comoară,
Trufia-n micu-i suflet pătrunse-ntâia oară
Și zise cu-ngâmfare: "De-acum e-al meu pământul,
"Că nu-i bogat ca mine nici Dumnezeu Preasfântul!…"



Cât despre celelalte sărmane vietăți,
Cu cari frăție bună dusese alte dăți, -
El le uitase iute: nici nu le știa de nume,
Nici c-au trăit vreodată alăturea pe lume, -
Și, de-ar fi fost să vină vreuna ca să-i ceară
Măcar o firmitură, -de foame să nu piară, -
Nu i-ar fi dat paingul, să-l fi picat cu ceară
Și, cu nespusă silă privea, într-un cuvânt,
Spre orice vietate a bunului pământ!…



Dar când acel păiajen credea mai cu tărie,
În marea lui putere, în marea-i avuție, -
O mierlă, nu știu ce fel, în zbor ușor s-abate
Și, ca la ea acasă,
Trecând prin acea plasă,
Îi spulberă comoara de pietre nestemate!…



Păianjenul, văzându-și pierdut al lui hamac
Și-nțelegând că iarăși e cum a fost, sărac, -
Și-a dat cu pumnii-n tâmple, nemaicurmându-și plânsul,
Și-apoi, căzând grămadă,
Abia putu să vadă:
Pămâtul plin de lacrimi și de săraci ca dânsul…

***

Voi ce clădiți din aur un Dumnezeu sub soare
Și-n viață strângeți banii cu mâinile-amândouă;
Să știți: comoara voastră e-așa de trecătoare,
Ca pânza de păiajen înveșmântată-n rouă !…

vezi mai multe poezii de: Vasile Militaru