O călătorie în Cythera - Charles Baudelaire

Ca pasărea de slobod, întraripatu-mi duh
Dădea ocol, în zboru-i, catargelor făloase;
Plutea alene nava sub ceruri radioase
Întocmai cum plutește un înger prin văzduh.

Ce insulă-i aceasta? Cythera ni se-mbie!
Țărmi altădată-n farmec și vraja neîntrecuți,
Banalul Eldorado-al flăcăilor trecuți.
Priviți și luați aminte:acum e-o stâncărie.

Ostrov cu dulci secrete și mândre sărbători,
A anticei Venere mirifică fantomă
Deasupra mării tale planează-n chip de-aromă
Și răspândește-n suflet iubire și langori.

O blând ostrov, prin care pluteau petale roze.
Și-l adorară-n veacuri popor după popor,
Iar boarea-nmiresmată a laudelor lor
Plana precum tămâia peste grădini de roze

Sau al privighetorii suspin îndurerat.
Cythera e o țară acum cu șesuri vide
Și veșnic tulburată de țipete-ascuțite.
Întrevedeam acolo și un obiect ciudat

O, nu era un templu cu umbră-ocrotitoare
A cărui preoteasă, cu gândul dus la flori,
Mergea să-și răcorească-ale trupului dogori
Descopciindu-și haina spre briza trecătoare!

Când nava fu aproape de țărmurele teș,
Speriind tot păsăretul cu pânzele-i sprințare,
Văzurăm că e vorba de o spânzurătoare
Cu siluera-i neagră, așa ca un cipreș.

Iar pasări mari de pradă, de foame asmuțite,
Se cățărau de-a valma pe-un spânzurat putrid
Rupând de pretudindeni, cu pliscul ascuțit
Din putregaiu-cela cu coaste ciuruite.

Îi erau ochii găuri, din pântecu-i scobit
Se prelingeau pe pulpe hâd mațele afară,
Casapiii lui feroce cu pliscuri și cu gheară
Mușcând cu sârg din dânsul lăsatu-l-au scopit.

Pizmașe patrupede roiau pe la picioare
Cu boturi ridicate urlând și adulmecând.
Și-o fiară mai voinică se agita bolând
La mijloc, ca un gâde-asistat de ajutoare.

Localnic al Cytherei, născut de cerul sfânt ,
Tu rabzi cu resemnare imundele insulte,
Plătind în felu-acesta bicisnicele-ți culte.
Păcatele, ce-ți luară și dreptul la mormânt.

O spânzurat ridicol îți înțeleg durerea
Și, cu infama-ți soartă fraternizând deplin,
Îmi strevezește dinții, născut din vechiu-mi chin,
Ca o vomitătură, un râu amar ca fierea.

În fața ta biet diavol, care îmi eși emul,
Șimții din nou în mine iscându-se acele
Pliscuri de corbi și boturi hulpave de pantere
Ce altadată carnea mi-o sfîșiară dur.

-Era în pace cerul și marea albăstrie
Dar mie–mi părea totul cernit și sângeros,
Iar inima-mi de atuncea, ca într-un giulgiu gros,
E-nmormântată toată-n această-alegorie.

În insula ta, Venus, eu am putit găsi
Doar chipul meu simbolic într-o spânzurătoare;
-O, Doamne, dă-mi curajul și îndrăzneala mare
Fără dezgust la suflet și trup de-a mă privi.

 traducere Octavian Soviany


vezi mai multe poezii de: Charles Baudelaire



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.