Binecuvântare - variantă - Charles Baudelaire

Când printr-o hotarâre a voilor din Slavă
Veni pe lume fiinţa psalmistului firavă,
Lăuza, -nspăimântată şi blestemându-şi ceasul,
Cu pumnii strânşi la ceruri îşi varsă tot necazul:

- “Cum nu-mi secaşi, Tu, sânii, ca să ramâie sterpi!
Şi nu-ncolţi mai bine în ei un cuib de şerpi!
Afurisită fie ispita trecătoare

Din noaptea când fui prinsă furis de cingătoare.
Că m-ai ales din lume femeie de ruşine,
Să-i fie scârbă tocmai barbatului de mine,
Nu pot lepădatura s-o zvârl măcar în foc,

Ca un bilet de seară, ascuns, strâns glomotoc,
Aceeaş ură, însă, cu care m-ai hulit,
Voi pune-o să-mi răzbune greşala înzecit.
Spurcată buruiană, ieşită la lumină,

Îţi voi usca lăstarul bolnav, din rădăcină!”
Şi spumegându-şi fierea, şi împroşcând veninul,
Şi neputând pricepe ce-a întocmit destinul,
Ea singură aţâţă rugul nestins, de munci,

Păstrat, în Iad, pedeapsa , uciderii de prunci.
Păzit din Cer, ca bezna de jos să nu-l mânjeasca,
Dezmoştenitul simte beţia îngerească,
Şi-n tot ce-i gustă limba, în tot ce-i soarbe gura,

Sfintit e dumicatul şi sfântă bautura.
Se zbenguie cu luna, vorbindu-i şi cântând,
Însufleţit de pilda Golgotei pe pamânt,
Şi Sfântul Duh, ce-i poartă tot pasul şi-l îmbie,

Că-l vede vesel, plânge, ca pasarea zglobie.
Cine-i e drag se teme de el, şi fiecare,
Jignit de liniştita-i cu sine împăcare ,
Şi căutând să-l cruţe şi să îl uite, parcă,

Răbdarea cu cruzime sălbatecă i-o-ncearcă.
Cu pâinea lui cinstită şi vinul din pahar
Amestecă cenuşe şi un scuipat murdar,
Făţărnicia-i face s-arunce tot ce-atinge.

Un ins îl dă în lături, şi altul îl împinge.
Femeia lui îl face-n răspântii de ocară:
-“Fiindca mi se-nchină, şi-i sunt ca o comoara,
Îmi voi încinge fruntea, ca idolii, cu laur,

Căci vreau să-mi umple poala, silit, cu sălbi de aur.
Şi beată de tămâie, de smirnă şi căldură,
De saţiu, de metanii, de fum, de băutură,
Voi şti să iau şi locul, de la bărbatul meu,
Batjocorit al celui ce-i este Dumnezeu.

Şi când voi fi de gluma si jocul meu sătulă,
În mâna mea gingasă putere e destulă.
Voi pune-o apăsată pe piept şi, cu cinci unghii,
Drept, inima, -n cinci locuri, prin coaste i-o înjunghii.

Ca pe un pui de mierlă ce-ncepe să se zbată,
Voi smulge-o dinlăuntru, din piept, însângerată,
Şi ca să-i dau o cină mai bună, mai aleasă,
Voi arunca-o vie căţelului subt masă”

Spre cer, unde zăreşte un jilt şi o minune,
Psalmistul îşi ridică smerită rugăciune,
Şi lungaă scăpărare a nimbului rotund
Priveliştile lumii duşmane i le-ascund.

-“Blagoslovit fii, Doamne că este cu putinţă
Un leac de curăţire adânc, prin suferinţă,
Şi că această dulce, curată doctorie
Ne dă învrednicirea la sfânta bucurie.

Eu ştiu că îl aşteaptă în văile senine,
În rând cu heruvimii prea fericiti, la tine
Pe cântăreţ o strană la veşnicul ospăţ,
Al cetelor de îngeri, şi caut să mă-nvăţ.

Ştiu că durerea este cea mai înaltă treaptă
Spre care nici ţărâna, nici omul nu se-dreaptă,
Şi că-mpletind cununa mea nouă, tu mă legi
Să birui lumea toată şi timpurile-ntregi.

Podoabele cu pietre de preţ şi cu metale,
Lucrate-n giuvaiere de chiar mâinile tale,
Nu-s de ajuns cereştei aprinse diademe,
Strălucitoare-n timpul de peste om şi vreme.

Căci numai din lumină şi rouă s-a făcut,
Din razele din vatra de zări de la-nceput,
Faţă de care ochii nesemuiţi , ce mor,
Sunt cioburi de oglindă, în frumusetea lor.

Traducerea: Tudor Arghezi

Adăugat de: Mary

vezi mai multe poezii de: Charles Baudelaire