Era o iarnă aspră ş-o noapte ce-ngrozeşte,
Şi crivăţul, cu viscol, mugea precum mugeşte
Un taur ce-a rănit.
Într-un cătun de laturi a unui sat mai mare,
O rază îngînată de slabă luminare
Subt un troian albit.
Troianul era casă, căşcioară locuită,
Ce-i astupa nemeţii intrarea umilită —
Bordei de muncitor ;
Şi raza îngînată venea dintr-o lumină
D-o flacără-n cenuşă ce vălvăia în tină
Pe un uscat cotor.
Cu furcile în brîne, cu feţele voioase,
Întind cît pot cu fusul din caiere stufoase
Două femei cîntînd.
Bătrînă este una, ca iarna de albită,
Iar alta este jună, bălaie şi iubită
De cîţi o văd rîzînd.
P-un pat de paie numai un biet bătrîn boleşte.
Femeile, cu rîndul, cînd el se dezveleşte,
Se duc de-l învelesc.
Şi rîd cînd văd că fierbe în oală o găină
Ce-au căpătat pe lucru de la a lor vecină :
Căci tortu-i omenesc.
Oftă bătrîna însă şi zise către fiică :
— „Cînd am luat pe tat’tău, pe cînd erai tu mică,
Eram mai fericiţi ;
Aveam căsuţa noastră, aveam coprinsuri bune,
Aveam frumoase holde şi turme la păşune,
Aveam argaţi plătiţi,
Şi vite-n bătătură, şi plugul lîngă casă,
Ş-un călător, oricare, afla ceva pe masă
Cînd s-abătea la noi.
Era fruntaş bătrînul, ca el puţinu cu stare,
Abia-nvîrtea prin curte cu carul său cel mare —
Un car cu şase boi.
Pe orice puneam mîna ieşea în toate bine.
Tu semănai cu tat’tău şi frate-tău cu mine…”
Aicea a-ncetat…
Ş-un ochi de disperare ţinti pe o icoană
A sîntei născătoare, zicînd : — „În orice goană
A soartei te-am chemat !”
— „Tata spunea odată c-aveam şi noi moşie ;
De ce-aţi vîndut-o, mamă ? Că-e rău în obăcie ;
Munceşti pentru străin.”
Ş-o lacrimă din pleoapa-i luci precum luceşte
Pe geana aurorei o rouă ce pisteşte
Dintr-un azur senin.
— „Noi n-am vîndut-o, mamă ; vecini ne-au luat-o”.
— „Şi cum ! aşa cu sila ?” — „Ba tot ne-au tot scurtat-o
Cu cărţi de judecăţi,
Pîn-au luat-o toată…” — „Ce viscol e afară ;
Unde-o fi nenea, mamă ?” — „Aleşii îl luară
Ş-acum ca ş-alte dăţi.”
Pe masă, lîngă tat’său fetiţa-n nerăbdare
Întinse o maramă şi-i puse demîncare
Fiertura de la foc.
— „O ! să-mi trăieşti, fetiţo, că foamea mă doboară !”
— „Şi-ţi am şi vin, tăicuţă ; şi-ţi am şi pîinişoară,
Uite-o colea, o coc.”
— „Să am de tine parte, fetiţă cu durere !
Atît îmi mai rămase din toată-a mea avere
La bătrîneţea mea ;
Căci frate-tău, se vede că mi-l tot mînă satul :
Săracii duc povara, iar rodul ia bogatul
În lumea asta rea !”
În ora asta dulce cînd veselă-i copila
C-a bucurat pe tat’său, fiica Satanii, Sila,
La uşa ei grinţa.
Doi dorobanţi ce calea părea că rătăciră,
Zărind lumina noaptea, să stea aci veniră,
Că doar va senina.
Împing şi intră-n casă cu iarna în spinare :
— „Aci avem de toate, şi cald, şi de mîncare,
Şi-n cupă vinişor.
Mai faceţi foc pe vatră şi daţi-ne şi patul
Mai dă-te jos, bătrîne, sau culcă-te de-a latul,
Că dau de vă omor.”
Oftă adînc bătrînul, căci Sila e cumplită !
Lăsă bătrîna furca ! era obicinuită
Cu astfel de nevoi.
Iar biata copiliţă, în marea ei durere,
Rosti plîngînd: — „Jupîne, n-avem nici o putere ;
N-avem nici car, nici boi.”
Şi suspinînd din suflet, ştergînd cu zevelcuţa
Şiroaiele de lacrimi, se dete sărăcuţa
Pe şubredul bătrîn,
Şi îi şopti acestea : „Îţi fac eu demîncare
Numaidecît, tăicuţă. Jupîne, aibi răbdare,
Că doar n-ai fi păgîn.
Mîncarea-i pentru tata, căci vezi-l cum boleşte,
E an acu-n păresemi de cînd se chinuieşte ;
Să nu-l daţi jos din pat.
Şi mama e bătrînă şi n-avem nici găteajă,
Pe nenea de trei zile de cînd l-au dat la streajă…
Aleşii l-au luat.”
Dar dorobanţii ţepeni tot sparg şi tot înjură,
Şi zvîntă şi a pîine, şi vinul şi fiertură,
Că-s oameni stăpîneşti.
El nu mai stă la vorbă cînd are biciu-n mînă ;
Cînd leapădă opinca şi calul îşi înfrînă,
Cu el să nu glumeşti !
Se-mbrobodea copila ş-o îneca suspine.
Era să-noate-n viscol, să meargă la vecine
Să cear-un ouşor,
O mînă de făină, să fac-o pîinişoară,
Stă dinafara uşii să vad-o pîrtioară,
Să vadă vrun focşor,
Cînd un argat din curte, din curtea boierească,
O prind şi-o-ntinde s-o ducă să muncească,
Căci ştie a lucra :
Şi e la curte clacă, şi s-a făcut de veste,
La cîţi au fost p-acasă, la fete şi neveste,
Să meargă-a ajuta.
Căci este nuntă mare, e nuntă boierească
Duminica ce vine, şi trebui să gătească
Miresei aşternut.
Şi rugile şi lacrimi zadarnice îi fură ;
Argatul nu glumeşte, o bate ş-o înjură,
Sau cere de băut.
Dar nu avea fetiţa decît o zeghie veche
Şi vreo trei parale cercel la o ureche,
Care voi a-i da.
Şi nu vru să priimească cumplitul fără milă.
Bătînd-o, suduind-o, o tot brîncea în silă
La lîn-a scărmăna.
Trei zile biata fată nimica nu aflase
De tată-său cel bolnav pe care îl lăsase
Flămînd şi chinuit.
Şi cînd scăpă, micuţa, veni în nerăbdare…
Nămeţii cotropise şi casă şi intrare.
Abia a-nemerit.
Luptîndu-se cu iarna, să intre izbutise,
Dar tată-său, ca gheaţa, de mult înţepenise,
Şi mumă-sa murea ;
Pe frate-său îl dase aleşii la oştire,
Şi singură, orfana, plîngea în zăpăcire
Şi părul îşi smulgea.
Sufla în pieptul mă-sei ca doar s-o încălzească ;
Îi căuta cojocul… dar unde să-l găsească,
Căci e la arendaş
Dodată cu căldarea luat zălog în silă
P-o oarbă datorie. — O, Doamne ! fie-ţi milă
De rob şi de clăcaş !
Distribuie: