La România - Cezar Bolliac

I
Deşteaptă-ţi, Românie, orgoliul străbun,
Că iată sună ora, şi geniul cel bun
Să îmbie început-a pe tot pămîntul tău.
Danubu-şi rupe vălu şi jugul său cel greu:
În Euxin răsuflă ca un imens izvor,
Cu patru braţe luptă s-ajungă la Bosfor.
Şi pe Carpaţi s-ardică bătrînul Uriaş
Ce doarme, de sunt secoli, pe vechiul său lăcaş.
E geniul Daciei, e zeul tutelar
Ce, din ruine-afunde, al Daciei hotar
Se scoală să măsoare „c-un milion de paşi”;
Să vază de curg fluvii p-antideluvi făgaşi,
Eterne santinele, meniţi a ocoli
Titanii munţi Bastarnici, Marţ unde se ivi
Pentru întîia oară. Acvila, tresărind,
Vede pe Soare-Mithra că-i cată surîzînd...

II
Opreşte, Soare-Mithra! Aci fu templu tău
Cel mare şi teribil, şi Cocheonul greu,
Şi zarabii-tereii, şi dacii pileaţi,
Discipolii lui Zamolx,pioşii săi juraţi!...

Priveşte aste feţe pîrlite de dureri,
Acoperind cu trenţe slăbite mădulări,
Ieşind de prin bordeie afunde în pămînt
Ca fiarele sălbateci! Rosteşte un cuvînt;
Numeşte-le străbunii: pe Decebal, Traian,
Ion Aţan, Burilă, Corvin, Mihai, Ştefan;
Zi vorba: Libertate! cătînd în faţa lor,
Şi vei vedea îndată pe Marele Popor!
Vei recunoaşte, Soare, daca românii vin
Din fiicele lui Zamolx şi fiii lui Cuirin;
De e poporu-acela ce pe Danub jura,
Pornind la bătălie: „De nu va triumfa,
Să nu-şi mai vază ţara!” Vezi de poţi semui
Aste măreţe feţe, ce răul chinui,
Cu-ăi de bătu pe Ciru, Darie, Lisimac,
Pe Filip ş-Alexandru; priveşte-i de se trag
Din Dromihet şi Sarmis, din Decebal cel brav,
Teribil Romii, care, decît a cădea sclav,
Bău cu cupa plină veninul pregătit.
O! nu, nu zice, Soare, că dacii au pierit!...
Mai lungă veselie nu s-a sărbat în veci
Ca la concuista dacă: „O sută douăzeci
Şi trei de zile Roma, în jocuri, sărbători,
Zecimi de mii da morţii, aleşi gladiatori,
Şi fiare diferite la unsprezece mii.”
Atît erau de groaznici ai lui Zamolxe fii!
Ei se-nfrăţiră numai cu-ai lumii stăpîni,
Şi dacii şi romanii născură pe români.

III
Nepieritoare gintă ce şi-a apropiat
Ce-avu mai mare-n sine Poporul Împărat
Şi dacul cel teribil care „nu se temea
D-alt decît numai cerul pe el de va cădea”.
Neam care niciodată nu lăsa un moment
Făr-a lupta să fie liber, independent.
Bătu atîtea ginte, ce a le număra
S-ar osteni şi mintea a mai le recita.
Ori cînd şi ori cu cine românul se bătu,
Pe cînd era el liber, ruşinea nu avu.
D-ajunse, prin sistemul unei uşori robii,
Să-şi uite existenţa, tradiţiile vii
Ce cresc în generaţii prin multe recitări
Şi ne transmit torente a bunilor puteri,
Făcînd eroi părinţii, străbunii uriaşi,
Care, plantaţi pe ceruri, privesc ai noştri paşi
Şi ţin în veci poporul, împins d-al său trecut,
Să frunte viitorul; d-ajunse ast popor
Prin lunga jefuire, prin lipsă, chinuiri,
Vicleana dezarmare ş-atîtea înjosiri
Făcute chiar d-aceia ce-odată-l invita;
D-ajunse-n astă stare, Soare, nu te mira:
Adesea, un nor numai în faţă-ţi s-a ivit
Şi toat-a ta splendoare se pare c-a pierit.
Ş-au fost şi timpi d-aceia, cînd iarna greu grinţa,
În care-uitase lumea chiar existenţa ta.
Tu însă eşti acelaşi, şi achilonii trec,
Azurul te arată şi vieţile se-ntrec,
Din planta submarină şi pînă la erou,
Să vie să admire splendoarea ta din nou.

IV
Fatală fuse ziua în care pronunţă
Mihai acest servagiu şi-n el îşi îngropă
Şi neamul şi pămîntul, şi-ntinse negrul văl
Pe toată România! D-atunci acest Babei
De ginţile barbare şi umilinţa grea,
Şi nepăsarea crudă şi ciocoimea rea.

V
Ca floare neumbrită sub cerul arzător,
Femeie nencălzită de tînărul amor,
Copii pe care muma deloc n-a mîngîiat,
Aşa poporul care trecutul şi-a uitat
Se uită împrejuru-i şi vede tot străin,
Îşi pierde conştiinţa şi se îndură-n chin;
Că-n lipsă de iubire şi-n veci în traiul rău,
Omul devine fiară, uitînd şi Dumnezeu,
Şi ţară, şi familii, uitînd şi chiar pe el.
Uitarea-i neştiinţă; neştiind nu poţi iubi,
Şi neiubind nu aperi; nu te-aperi, nu vei fi.

VI
De la Mihai încoace în darn ai luminat
Măreţe Soare, Ţara! În darn ai revărsat
A ta căldură dulce p-ast roditor pămînt!
Se văietau părinţii, clipeau cîte-un moment,
Dar demonul urgiei cerul de tot bloca
Şi răul, în largi unde, pe patrie vărsa.
Manaful fără frică se năpustea turbat,
Neamţul, vrăjmaşul Romei, de foame leşinat,
Grec, ţaru anticristul rupea, nepedepsiţi,
Şi Ţară ş-individe, de libertăţi lipsiţi.
Pe -sclav în jefuire lesne îl poţi mîna.
Să prade şi s-omoare, dar îns-a apăra
Onoarea lui şi ţara, un sclav nu va putea;
Şi sclav era românul cînd altu îl bătea.
Bunul fugea din ţară; şi fiii ei, rebeli,
Îi speculau onoarea la peţitori vicleni.
Sunt timpi cînd nu mai poate nici chiar Mihai cel Brav!
Căci Patrie nu este unde poporu-i sclav!
Dar vine o idee ce popolii adopt,
Un Lazăr şi un Tudor, un patruzeci şi opt
Luceşte ca un fulger în neamul adormit,
Deşteaptă letargia, şi iată-l mîntuit.
Idolul ce pierise, Patria, e pe cer;
Şi cultul ei, în inimi, printr-un divin mister,
Revarsă în torente credinţă şi amor,
Din ceptici vin fanatici; pentru ea se omor.
Zambila deodată o vezi a învoita
Cînd raza ta cea dulce spre dînsa va căta.

VII
O, cît eşti de frumoasă şi jună, Ţara mea!
Brunetă părăsită ce răul chinuia!
O, ranele de fiare îţi sunt de tot adînci:
Te-au chinuit cumpliţii pe cît ai fost pe brînci!
Dar Francia, Englitera, Sardinia s-au prins
Să-ţi dea răpită stemă. Un fulger din Paris
A spart a tale temniţi. Acum, că te-au găsit,
Te recunosc de soră, uitînd ce-ai suferit.
Te scoală în picioare, vorbeşte-n glasul tău,
Vorbeşte fără teamă c-ascultă Dumnezeu!
Aţintă-i şi-i îngheaţă daca-ţi mai vin lingăi,
Mîrşavi fără onoare, ceva plătiţi călăi
Şi-or vrea să-ţi ceară mîna pe care au trădat.
Fiica Romii ori ia popol, ori va sînge de-mpărat.
Zestrea ei acum e mare, stema i s-a legiuit,
Fiii ei acum sunt liberi, braţele s-au înmulţit.

VIII
Puneţi şapte zăcătoare de Cotnar şi Drăgăşani
Şi întindeţi masă lungă pe pîrîul din Focşani!
Puneţi Acvila şi Uru lîngă lancea lui Cuirin,
Marţ şi Ceres ne protege! Umpleţi cupele ou vin!
Fie una România-şi tot fiul ei român!!!
Prinţi latini! Regina jună va un soţ, nu un stăpîn


Paris, 15 avrilie 1856

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Cezar Bolliac