Cât vezi cu ochii, numai câmpie... - valentina becart

După masa de dimineață, și după ce și-au luat tratamentul, marea majoritate a pacientelor au plecat spre Pârâul Rece. Era păcat să ratezi așa o zi: plină de promisiuni, frumusețe și soare blând.
-Hai, Victoria. Arăți foarte bine, nu te mai ruja atâta! Și era adevărat. Chiar era de o frumusețe acaparatoare. În priviri purta o taină adâncă, o durere ascunsă cu grijă. Le-am urmărit de la geamul cabinetului. Așadar, aveam puțin timp să răsfoiesc prin jurnal. Deja pusesem un semn...
Era o dimineață frumoasă, senină, învăluită într-o atmosferă ușor melancolică, cu vânt aproape tandru... Îi simțeai mângâierea pe față, pe ochi, prin părul ce ce lăsa răvășit...Am stat în fața biroului câteva minute și am inspirat adânc aerul încărcat cu miresmele câmpului. Mecanicul de întreținere tocmai își făcuse apariția din atelierul aflat în apropiere.
-Nea Petre, te rog, spune-i tehnicianului să vină până la mine. Am revenit în birou și-mi notam în caietul cu coperte roșii, cartonate, destul de voluminos ( primit cadou ), urgențele care trebuiau rezolvate în ziua respectivă.
-M-ați chemat?
-Doamne, dar ce repede ai venit! Sincer, m-am speriat. Și am dus mâna la inimă, ca și cum încercam să o liniștesc...Biata inimă! Tresărea din te miri ce!
-Da, iată la ce m-am gândit... Înainte să vorbesc despre planul pe care îl aveam în minte, l-am privit pe Matei, care stătea rezemat de catul ușii, cu oarecare suspiciune, mijindu-mi ochii, dorind parcă să văd dincolo de vălul ce-i ascundea, uneori, intențiile.
-Mi-ai spus cândva... că știi pe cineva la uzina X. Oare ne-ar putea ajuta să reparăm motorul lui nea Mitache?
-Nu știu, în acest moment. Și-a dus mâinile la spate, mutându-se de pe un picior, pe altul, căutându-și o poziție mai confortabilă. Putem încerca, dar numai după ora 16.30, când se termină programul. Eu singur nu cred că o să rezolv mare lucru. Ar fi bine să veniți cu mine.
-Ești cu mașina?
-Da!
-Atunci rămâne pentru ora 16.00. Sorin e prin preajmă? Spune-i să vină cu șareta aici, în fața biroului . Vreau să trag o fugă în câmp, să văd cum merg arăturile. Băiatul de pe șaretă era fiul unui mecanizator care lucra la ferma lui Mitea. Blond, slăbuț, simpatic. Terminase zece clase și nu se hotărâse ce să facă mai departe. Fiind prieten cu Matei, obișnuiau să vină împreună, ori de câte ori era necesar, cu șareta, în câmp.
L-am zărit pe geam.
-Punctual, ce să spun... Hai să mergem până în partea de jos a fermei, lângă tarlaua care se învecinează cu Stațiunea de Cercetare și Producție a Cartofului. E ceva de mers, dar avem timp. După cum știi și tu, mecanizatorii noștri obișnuiesc câte un șpriț, uneori mai mult... Nu da din cap, că te-am văzut adesea în compania lor.
-Doamna ingineră, nu mă mai certați. Nici nu știți cât mă bucur să merg cu dumneavoastră. Uitați! Am aici și o păturică, să nu vă fie rece. Era împăturită sub locul unde stătea. A scuturat-o puțin înainte să mi-o dea.
-Măi, da grijuliu mai ești!
-Trebuie. Dacă nu avem grijă de d-voatră, atunci... Și în timp ce vorbea, atingea ușor crupa calului cu vârful biciului, și-l îndemna: ”dii, căluț, dii”.
Zi de toamnă, însorită. Simțeam adierea vântului, ca pe-o mângâiere : pe obraji, în părul cârlionțat, care a fost pus pe bigudiuri, de cu seara. Șaten deschis, cu șuvițe blonde, tuns în scări, mai jos cu doi cm de la baza gâtului. Puteam, uneori, să-l leg cu un elastic. Nu cred că au trecut mai mult de două săptămâni - de când am fost la coafor. Era necesar. Se făcuse vâlvoi și nu-l mai puteam așeza în nici un fel. Mai mult, îmi lua prea mult timp să-l aranjez. Trebuie să vă spun un lucru: eu nu ies din casă dacă părul nu se așază cum trebuie. Ochii, da, neapărat creionați cu negru pentru ai pune mai bine în evidență. Pentru buze folosesc un ruj grena care merge foarte bine cu rujul roz sidefat. Da, doar așa...
-Doamna ingineră, îmi permiteți să vă spun ceva? Vă stă bine cu părul vâlvoi... și mă privi cu coada ochiului.
-Mă faci să râd! Poate răvășit... sună mai bine.
-Cum o fi , cum n-o fi, dar eu v-am spus ce-am avut de spus. Sper că nu vă supărați.
-Nici vorbă. Dimpotrivă, ai reușit să mă amuzi.
Drumul avea destule gropi și șareta se hurducăia în toate părțile. Era ușor să te dezechilibrezi. Mă țineam cu amândouă mâinile de scândura pe care ne-am așezat amândoi, în față. Aproape am ajuns. Brazdele întoarse cu plugul se distingeau bine de suprafețele nearate, acoperite cu ieruri care începeau să se usuce.
-Bună ziua, nea Șmolea! Ce s-a întâmplat?
-A, sărut mâna, d na ingineră. Am dat cu plugul într-o bucată de fier și mi-a sărit un șurub. Tocmai căutam în trusa mea de scule. Trebuie să am ceva de rezervă. În timp ce vorbea, eu mi-am aruncat privirea roată, să știu cum stăm, dacă ne încadrăm sau nu, în timpul stabilit. În depărtare, se vedeau alți patru mecanizatori. Arătura se făcea cu destulă ușurință deoarece a plouat cu două săptămâni în urmă, destul de mult. Am mai stat de vorbă, la marginea tarlalei, despre problemele cu care se confruntă în câmp.
-Da, nea Șmolea, încerc să rezolv. Știu despre motor... Directorul mi-a promis... Am făcut o plimbare pe jos, pe drumul ce ducea spre sat. Cât cuprinzi cu ochii, numai câmp și cer ; albastru deschis, cu nori albi, pufoși. Câte o pasăre se înălța în văzduh, cu țipăt. ”Cât de frumos”, îmi spuneam în gând, și inspiram adânc aerul cu miresmele unei toamne blânde.
-Hai,să plecăm! Trebuie să ajung într-un loc...
-Da, știu. Merg și eu.
-Bine. Dăi bice , dar cu grijă să nu ne răsturnăm. Drumul e destul de sinuos și...
Matei ne aștepta. Am urcat în mașină și am plecat către uzină. La poarta întreprinderii ne-a întâmpinat paznicul. S-a dus să-l cheme pe inginerul pe care-l știa tehnicianul meu.
-Uite-l că vine!
Am făcut o trecere rapidă în revistă. Un bărbat bine clădit, destul de înalt, de vreo 36-38 de ani, brunet, sau poate mai mult bronzat. Părul închis la culoare, se vedea de sub șapca gri. Umerii ridicați, gulerul de la geacă, de asemenea, îi dădeau un aer de ”șmecher”, ca să spun așa. Era însoțit de un coleg: mai scund, durduliu, chiar grăsuț, cu chelie evidentă. Cu mâinile îndesate în buzunare, se legăna pe picioare, când mergea. Aducea a lipovean. N-mi inspira prea mare încredere.
-Bună ziua, domnu Inginer. Am venit cu o problemă. Și Matei i-a povestit despre ce este vorba. În tot acest timp, eu stăteam cu Sorin, undeva, într-un colț al gardului. Inginerul nu-și lua ochii de la mine. Am avut o strângere de inimă.
-Dar văd că ești cu cineva...
-Scuze, e d na ingineră.
Și văd că vine spre mine.
-Încântat, domniță. Sunt inginer Mihail. El e colegul meu, Dimitri.. Mi-au sărutat mâna, privindu-mă cu subînțeles. În acest timp, Matei a deschis portbagajul și le-a arătat motorul. Apoi, i-a ajutat să-l ducă într-o hală.
-Acesta este numărul de telefon unde pot fi găsit. Să vă spun când e gata. Și-mi întinde mie bilețelul.
-Acum, încotro mergeți? Vă ducem undeva? Suntem cu mașina.
-Nu, nu, mulțumim! Suntem și noi cu mașina.
-Uite ce-ți propun, Matei, parcă așa te-ai prezentat: merg eu cu d na ingineră, poate mai discută despre una, despre alta..., și tu mergi cu colegul meu. Avem drum comun până la barieră, unde ne despărțim.
Nu știu cât de repede s-a petrecut totul. Au reușit să inducă o stare de confuzie. Când am ajuns la barieră, am așteptat să oprească, să pot coborî. Au încercat un fel de raliu, cine conduce mai repede, și, apoi, au frânat brusc. Într-o secundă, așa mi s-a părut, inginerul durduliu, Dimitri, a coborât din mașina lui Matei și a urcat, în spate, în mașina condusă de colegul lui, unde eram și eu. În locul în care am oprit, un drum ducea către fermă, iar celălalt, lateral, spre Ferma Partidului, spre Murighiol.
-Du-te la fermă cu amicul tău! Pe d na ingineră o aducem noi. Și au pornit în mare viteză, pe drumul lateral. Se înserase de-a binelea.
-Oprește, domnule! Ce înseamnă asta? strigam la cel de la volan.
-Stai liniștită, drăguțo! Mergem până la Murighiol.
-La ora asta, nu merg nicăieri! Mai sunt și alte zile. Se făceau că nu mă aud. S-au privit, peste umăr, preț de câteva secunde, cu un fel de complicitate. Inima îmi bătea cu putere . Nu puteam să înțeleg, încă...
Treceam în viteză pe lângă ferma Partidului. În stație, l-am zărit pe directorul unității. În acel moment, am început să bat cu pumnii în geam, strigând după ajutor. În față, se întindeau lanurile cu porumb, cât cuprinzi cu ochii.Și chiar în secunda acea am înțeles dimensiunea dezastrului... ”Acest lucru nu e posibil.” Mintea, angoasată, îmi lucra febril. „Mai bine moartă.” Și cu un urlet uriaș, izvorât din străfundurile ființei aflate în pericol, am tras de volan, l-am lovit peste față cu toată puterea. A fost nevoit să frâneze scurt. Până să se dezmeticească, eu am deschis portiera și am sărit din mașina care se puse în mișcare, din nou . M-am rostogolit pe drumul bătătorit și plin de pietre. Coatele și genunchii îmi sângerau. Am simțit ceva cald și dulceag pe buze . Izbitura a fost puternică. Simțeam o mie de ace în cap, în bărbie . Durerile, de nesuportat! Nu știu ce forță m-a ridicat de jos! Am fugit, cu ultimele puteri, către directorul aflat în stație . M-am apropiat, ușor, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
-Bună seara! Mergeți spre oraș? Vă rog, mă luați și pe mine?
-Sigur, cu mare plăcere! Să vină șoferul. Sunteți bine sau mi se pare...
-Sunt bine, sunt bine, am spus repede, încercând să maschez disperarea care-mi cuprinsese sufletul, durerea care îmi tăia respirația.
-Mă lăsați la barieră, vă rog!
-Nu, nu, vă duc până la I.A.S. E destul de întuneric, și cine știe... În câteva minute ajungem. Sunt numai opt kilometri.
Doar o lumină slabă răzbătea din cămăruța unde se afla portarul.
-Vă multumesc mult! M-ați salvat...
-Ei, nu chiar! S-a întâmplat să lucrez până mai târziu, și așa v-am putut ajuta. ”Dumnezeu să vă dea sănătate. Dacă ați cunoaște întreg adevărul ...”, îmi spun în gând, gata să izbucnesc în plâns.
De la poarta I.A.S- ului, m-am dus în grabă la Matei. Locuia într-o cameră, la parterul unui bloc din incintă. Am bătut cu putere, cu disperare. Când a deschis ușa... s-a înnegrit la față. Era împreună cu Sorin. Pe masă erau două sticle cu bere. Până m-am așezat pe pat, care era chiar în fața mea, au stat în picioare, ca două statui. Li se părea că văd o stafie. Plină de praf, de sânge, cu pantalonii zdreliți în genunchi. N-au apucat să întrebe nimic. Mi-am prins capul în mâini, și am început să plâng din toată ființa, dureros, sfâșietor... La un moment dat, m-am lăsat în genunchi, la marginea patului. ”De ce, de ce?”..., rosteam printre sughițuri și spasme de plâns, de deznădejde fără margini.
”Mamă, de ce mi se întâmplă mie??” Și deveneam tot mai dezlănțuită, mai revoltată.
-Vai, nu mai plângeți, d na ingineră! Nu mai pot să mai îndur.. , îl aud, la un moment dat, pe Sorin. N-am știut ce au de gând. Mă duc să-l distrug, pe nenorocit...
-Am crezut că tu ai pus asta la cale, Matei! M-am ridicat în picioare și l-am privit cu dușmănie, gata să-l strâng de gât.
-Ferească dumnezeu! Cum să fac așa ceva!? De când am ajuns acasă, ne tot gândim cum s-a întâmplat totul, cât de repede s-au schimbat dintr-o mașină în alta... Nu știu. Și acum sunt buimac... Am crezut că veniți în urma noastră. Vă rog să mă iertați, n-am știut, n-am știut...
Mi-a dat o lanternă și am plecat acasă. Întuneric beznă! ”Casa specialistului” părea o îmbinare între sinistru și coșmar - trăit cu ochii deschiși. În sfârșit, ”și mâine e o zi”...
Dinspre câmpul din față, se auzea limpede, în tăcerea deplină, foșnetul frunzelor de porumb, ca și cum o fantomă...
Mi-a trecut un fior pe șira spinării. Mi-am făcut semnul crucii. Doamne, apără și păzește!