Calafatul - Carmen Sylva

Veghează Dunărea în larg,
Curgând măreț, cu val tăcut.
Ea strânge țara-n braț vânjos,
La piept o strânge călduros
Și-i strajă de temut.

În amurgitu-nflăcărat
Vidinul parcă doarme-acum,
Și-i pace peste Calafat,
Un foc trosnește-nfricoșat,
Pământul geme, apa-i fum...

Obuzuri șuieră și trec
Peste talazuri aurii,
Din negre guri de tun țâșnesc
Zburând ca un salut frățesc
Din dealuri în câmpii.

Iar colo-n baterie, sus,
Stă Carol Vodă liniștit.
Flăcăi, priviți spre moarte drept,
Căci însăși Domnul înțelept
De moarte-i ne-ngrijit.

Privește zarea cumpănind
De va putea cu-ai săi eroi
Să ia Vidinul cu asalt;
Legând un țărm de celălalt
Chiar Dunărea s-o treacă-apoi.

Deodată un trăsnet. Lângă EI.
O bombă-mproașcă focul ei
Și toți înspăimântați de-un gând,
Zăresc pe Vodă singur stând
În marea de scântei.

Cu spaimă unii cruce-și fac,
Alții-n genunchi cad la pământ:
„Viteazul Vodă e rănit,
Viteazul cel neprețuit,
Norocul nostru sfânt!”

Dar Domnul coiful și l-a scos
Strigând cu glas voios: Ura!
Acesta-i cântec de demult
Și drag mi-e astăzi să-l ascult,
De dânsul dor mi-era!

Ascultă Dunărea cu drag,
Cunoaște dânsa glasul clar
Și valurile cântă-ncet
Și mii de zâmbete trimet
Crăiescului vlăstar.

traducere Mihail Sadoveanu

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Carmen Sylva



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.