Repaosul - Camil Petrescu

Cum soarele, prea roșu, căzuse peste culmi,
Am străbătut păduri necunoscute

(Tufișuri încâlcite printre ulmi sau plaiuri cu stejari bătrâni) înfrigurați, cu baionetele la armă
Și armele înțepenite-n mâni.
Urcam pe drumul plin de bolovani,
Lăsând în spate cea din urmă zi,
Pândeam, pândiți de negurile serii.
Gândind la fiecare bot de deal:
Aci va fi


Și-acum suntem în marginea de sat
Dintr-un tărâm necunoscut și-apropiat.
Din culmi împădurite,
Reci obârșii,
A coborât
Pârâul cu pietroaie mari de munte.

În înserarea fumurie
Se-nnegurează orice amănunte
Căsuțele de var
Au singure contururi dibuite.
Ici, colo-n largul depărtării


Pe coastă ard lumini —
Trădând, în sură ceață,
Doar bănuite locuri cu viață.
Pe drumul plin de praf și seară
Au coborât spre noi
Și ne privesc înfiorați
Copii, femei îngândurate,
Moșnegi cu mâna-n barbă.
Soldații în repaos,
S-au tolănit pe iarbă.
La lumina vie și scurtă-a lumânării
Comandanții enervați consultă hărțile,
Cu buzele uscate și ochii dilatați
Noi așteptăm.
Privind în toate părțile.
Alături baionetele sclipesc
Ca niște ochi egali și siguri.
În înserarea vaporoasă,
Ca o lanternă rotundă de foița roșie
Deasupra dealului împădurit, apare mare
Luna.
Lungit pe spate o privesc

Cum se ridică luminând mirată,
Descrește tot mai galbenă
Și mai târziu
E cea de totdeauna.
Ți-aduci aminte seara minunată,
Seara ireală de august,
După-masă la măsuțe de bambus.
În parcul englezesc,
Ca-ntr-un decor superb de vis
Luna de argint
Pe-un cer de sticlă albastrie
Forfeca cu grație contururi,
Pentru fiecare ram și floare
Forme dedublate,
De alb și negru
Și parcu-ntreg cu arabescuri albe-negre
Părea subt bolta cerului
În golul clar
Ca subt un clopot magnific de cleștar.
Eu îți priveam extatic
Silueta și ovalul pur
Și îți ghiceam adâncul ochilor în umbră,
Căci toate se lămureau
Subt transparente draperii de întuneric
Și limpezimi lunare
Priveam cu toții luna
Și fără să gândești,
Întâmplător, îți amintești?
Ai murmurat, ai fremătat,
O paranteză luminoasă
A fluturat spre necuprinsu-albastru:

«Și cei ce se târăsc pe câmpuri de bătaie!»

O, fără să presimti ce drumuri se-ntretaie,
Un zâmbet vag ai ridicat spre astru.
Acum când totul s-a sfârșit de mult
Când am pierdut din mână
Misteriosul fir,
Uitat de mine însumi și de toți,
Bărbos, murdar, cu ghetele-ncărcate de țărână
-Iată,
Privesc de-aicea astrul,
Ca să-mi răsfrângă totuși
Raza privirii tale
Oricum, oricând,
La fel înduioșată.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Camil Petrescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.