Ioan Vodă cel Cumplit - Bogdan Petriceicu Haşdeu

Aventurile, domnia, războaiele, moartea lui; rolul său în istoria universală şi în viaţa poporului român. (1572-1574)

Ainsi d'un peuple entier je feuilletais l'istoire!
Livre fatal de deuil, de grandeur, de victoire...
Astfel răsfoiam istoria unui popor întreg: carte
fatală de doliu, de mărire, de victorie!
Victor Hugo, oda Ubi defuit orbis

PREFAŢA LA A II-A EDIŢIUNE
Sunt acum aproape 30 de ani, la 1864, în casele lui Mircousch din Piaţa Teatrului, am scris pe Ioan-vodă cel Cumplit.

Eram tânăr şi scriam aşa cum nu mai sunt în stare de a scrie astăzi: dar tocmai de aceea, reproducând lucrarea mea de atunci, o las cum a fost, fără a cuteza să-i îmbătrânesc tinereţea, căci orice adaos ar fi un benghi, orice scurtare — o zbârcitură.

Fără a adăoga, fără a scurta, fără a schimba textul, mi-am permis totuşi a şterge pe tăcute câteva mici scăpări din vedere, cari nu ating întru nemic nici caracterul organic peste tot, nici diapazonul de expresiune în parte. Orice operă literară este până la un punct o icoană a autorului; dar într-un portret, fie originalul bătrân, fie tânăr, nu e nevoie de a păstra o jubruliţă trecătoare.

27 septembrie 1893



PREFAŢA PRIMEI EDIŢIUNI
Istoricul este un uvrier şi un artist totodată. Ca uvrier, el adună; ca artist, el dă brutei materii acea sublimă expresiune, care face că statuile lui Canova sau curţile Alhambrei nu sunt din piatră, că Madona lui Rafael nu este o pânză sau o scândură îmbuibată de neşte sucuri vegetale.

Sculptorul, pictorul, arhitectul sunt numai artişti: ei lasă vulgului sarcina proviziunii.

Istoricul, din contra, el singur strânge, singur scoate piatră, ţese pânză, taie scândură, fierbe culori; şi apoi tot el singur sculpă, edifică, pinge!

De aceea sunt destui sculptori, destui arhitecţi, destui pictori; de aceea sunt prea puţini istorici.

Unii grămădesc, fără a avea geniul de a crea; cei mai mulţi creă, fără să fi avut răbdarea de a grămădi. Unii fac temelie fără edificiu, alţii fac edificiu fără temelie.

La români, am văzut pe neobositul Şincai colindând cu desagi pe spate, pentru a culege un haos de petice, bune şi rele, preţioase şi netrebnice.

Am văzut pe atâţia "Bolintineni" clădind mereu pompoase palaturi în aer.

Bălcescu, numai neuitatul Bălcescu, fu un adevărat is toric, un adevărat uvrier şi artist al nostru; dar vai! moartea îl seceră tocmai atunci când crisalida devenea flutur.

Pe când toţi imberbii din giuru-ne se laudă a fi ascultat pe ilustraţiunile profesorale de la Berlin şi de la Paris, fie-ne permis nouă a avea o mândrie mult mai modestă: noi am auzit pe Bălcescu.

Mai întâi de toate, în curs de mai mulţi ani îngropându-mă în biblioteci şi arhive străine şi naţionale, strănsei în sudoarea feţei grămezi de material, în legătură directă cu obiectul acestei cărticele.

Apoi supusei indigesta proviziune la trei scalpeluri de artă: critică, perspectivă şi colorit.

Scopul criticii este de a dezmormânta adevărul. Astfel, mă decisei odată pentru totdauna a nu mă baza decât numai pe izvoare, adecă pe mărturii contimpurane, adesea oculare, limpezite prin confruntaţiuni şi prin analize.

Nu vă voi oferi nici o aserţiune pe care să n-o justifice o notă în josul paginii; iar dacă citaţiunea ar fi prea lungă pentru a putea încăpea acolo, căutaţi-o mai la vale: în Dezvoltări analitice sau în textul Pieselor documentale.

Perspectiva se cuprinde întru a dispune toate părţile întregului, aşa încât să nu vă întâmpine lacune esenţiale alăturea cu detalii superflue; nemic să nu fie de prisos, nemic să nu fie descusut; cele importante să reiasă în relief pe primul plan, cele secundare să se umbrească pe planul al doilea, cele accesoare abia să mijească mai încolo.

Tabloul cată să aibă un fond sau un cer: la începutul operei schiţarăm în câteva cuvinte generale starea Europei de atunci.

Apoi apare figura cea curat românească a eroului; şovăieşte din depărtare, creşte şi se caracterizează din ce în ce mai bine apropiându-se de ţintă, aci ia proporţiuni gigantice şi... pierde cumpătul!

Dar priviţi-o chiar în pulberea căderii: ea tot încă este mult mai mare decât tremurânzii pigmei, cari calcă sub picioare cadavrul!

În fine, când eroul nu mai este, spectatorul urmăreşte cu fiori cum se prevale una după alta majestoasele creaţiuni ale stinsului geniu, pân'ce un funest întuneric înfăşură tot orizontul.

Mai rămâne o speranţă: învierea morţilor!

Atare fură principiele criticii şi ale perspectivei noastre: judecaţi înşivă dacă am fost în stare sau, mai bine, dacă avui noroc de a le ţinea credinţă.

Încât priveşte coloritul, ştiu atâta, că inima simţea în adâncul său ceea ce scria condeiul; iar când inima simte, condeiul devine scurt, laconic, iute ca bătăile pulsului...

28 februarie 1865

INTRODUCŢIUNE
Europa în a şaptea zecime a secolului XVI

Propter illa quae aliquid significant, etiam ea quae nihil significant attexuntur; solo enim vomere terra proscinditur, sed ut hoc fieri possit, etiam caetera aratri membra sunt necessaria.

În favoarea punctului principal se mai anină câte ceva accesoriu, precum toate părţile plugului sunt neapărate, deşi numai fierul cel lung serveşte a brăzdui pământul.
St. Augustin, De Civ. Dei; XVI, 2

1. Guizot, în studiul său asupra lui Shakespeare, începe povestirea prin o lungă digresiune despre Adam şi Eva.

Suntem mai discreţi: scriind istoria lu Ioan-vodă, ne mărginim a arunca mai întâi o repede cătătură numai asupra Europei şi numai în momentul precis.

După ce astfel ne vom fi familiarizat cu organismul maşinii întregi, ne va fi lesne apoi a înţelege acea mică parte din ea care ne preocupă în specie.

2. Spania ajunsese pentru o clipă a fi statul cel mai puternic de pe continentul european.

Sub sceptrul monarcului de la Madrid se grupaseră toate provinciele mauresce, castilane şi aragoneze, Portugalia, Sicilia, Sardinia, Neapole, Neerlandele şi America.

Nici un principe nu poseda un teritoriu atât de întins; nici un principe nu primea un venit atât de colosal; nici un principe nu avea neşte generali atât de abili.

Şi cine oare era acel fericit păstor al popoarelor?

Fiul marelui Carol V, micul Filip II.

Prin două păcate mortale el sfărmă pentru totdauna piedestalul măririi spaniole: prin fanatism religios şi prin ura democraţiei.

Neerlandele erau protestante şi autonome; Filip II aşeză în ele o inchiziţiune contra duşmanilor catolicismului şi o spânzurătoare contra duşmanilor absolutismului; neerlandezii rădicară steagul revoltei şi Filip pierdu pe cei mai industrioşi şi cei mai culţi dintre supuşii săi.

Anglia era reformată şi constituţională; Filip II porni s-o strivească prin forţa brută şi pierdu în luptă toată marina Spaniei.

În Franţa creştea partitul ughenoţilor; Filip II cheltuise milioane pentru a aduce exterminaţiunea lor şi, drept rezultat, văzu încoronându-se acolo un principe ughenot: Enric IV.

În fine, el muri despreţuit de toţi, poate chiar de sine însuşi, lăsând finanţele secate, armata demoralizată, teritoriul dezmembrat, naţiunea ofticată...

3. Împărat al Germaniei era Maximilian II, una din acele figuri flegmatice, atât de ereditare pe tronul austriac, încât le-ai putea crede că sunt una şi aceeaşi persoană nemuritoare, ca DalaiLama din Tibet.

Tributar al Porţii otomane, bătut de o mână de poloni, înfruntat de un prinţişor din Transilvania, el nu ştiu să merite nici măcar deviza cea de furcă a dinastiei habsburgice: "Alţii combat; tu te căsătoreşti, fericito Austrie! alţii dobândesc regate prin sabie, tu prin zestre!"...

4. În Franţa domnea regele Carol IX.

Greşesc: el nu domnea.

Domnea mumă-sa Caterina Medici; domnea ducele de Guise; domnea principele de Conde; domnea papa; domnea Calvin; domnea toată lumea.... afară de regele Carol IX.

Un singur eveniment de genul aceluia prin care se ilustrase oarecând Ierostrat face să trăiască în istorie numele acestui somnoros Neron.

Cine oare nu se înfioară numai când i se pare că aude cuvântul "La Saint-Barthêlemy"?

În zece rânduri Carol IX se aruncase în braţele partitului papistaş al Guisilor, şi iar în zece rânduri întinsese o mână de înfrăţire partitului calvin al lui Conde; în zece rânduri se silise a scutura tirania maternă a Caterinei Medici, şi iar în zece rânduri sărută lanţurile ce-l sugrumau; până ce într-o zi, vreau să zic într-o noapte, desperat de conştiinţa nulităţii sale, el se hotărî a dovedi lumii ce poate un rege: 30.000 de francezi fură măcelăriţi prin cea mai mârşavă trădare!

Se zice oroare! cum că însuşi principele ar fi ucis vro câţiva cu propria sa mână!

Peste puţin el muri în vârstă de 24 de ani: jucăria partitelor, calău al supuşilor săi, enigmă pentru posteritate!

5. Un frate al acestui Carol IX fu ales rege în Polonia, aruncată de curând în anarhie prin moartea lui Sigismund-August.

Răposatul principe fusese sfiicios; tremura de turci, tremura de moscoviţi, tremura de tătari; dar se distinsese prin prudenţa administraţiunii, prin protecţiunea literelor, prin o toleranţă religioasă nepilduită în celelalte state catolice.

Noul rege tremura şi el de turci, de moscoviţi, de tătari; dar pe lângă astea, mai adause o supremă incapacitate administrativă, un superb despreţ pentru literatura naţională, o ură fanatică pentru tot ce nu era sancţionat de scaunul apostolic de la Roma...

Enric de Valois aduse în Polonia moda hainelor scurte şi a danţurilor pariziene: atâta!

6. Moscovia era o imensă pădure prin care sălta o fiară sălbatică, numită Ivan cel Groaznic.

Porecla de "Groaznic" e prea moale pentru a caracteriza pre acest curios principe: era mai bine a se zice "Ivan cel nebun".

Urcat pe tron în etatea de 4 ani, sub tutela unei mume desfrânate; dentâi insultat de amanţii ţarinei, apoi corupt de linguşitorii puterii; născut cu o inimă impresionabilă, înveninat prin aerul ce-l respirase din leagăn, rănit de unii şi zădărât de alţii, nu e de mirare dacă el îşi pierdu minţile.

Şahul Persiei îi trimisese în dar un elefant: ţarul îl tăie în bucăţi fiindcă bietul animal nu vru să stea în genunchi denaintea majestăţii moscovite.

Pe patul morţii el cugeta... cum să violeze pe noră-sa. Aceste două exemple sunt de ajuns. Cu toate astea, el smeri pe poloni, pe suezi, pe tătari; deveni spaima otomanilor, lăţi hotarele ţării sale... dar cum? prin devotamentul moscoviţilor, pe cari în biciuia fără ca ei să obosească de a se gudura cu umilinţă, lingând călcâile stăpânului!

El însuşi, niciodată nemine nu-l văzu măcar în apropierea unui câmp de bătălie.

7. De la muscal trecem la turc.

Marele Soliman, principe demn de apoteoză, nu mai era; îl urmă fiu-său Selim.

El făcu câteva cuceriri; dar victoriele sale, ca şi acele moscovite, erau o consecuenţă a forţei naţionale interne, nu a geniului princiar.

Selim, tot ca Ivan, nu ştia ce este o bătălie.

Administraţiunea se afla pe mâinile vizirului şi ale unui favorit... ovreu!

Sultanul nu ieşea din harem, închinând mereu frumuseţilor circaziene cupe cu vin de Malvasia.

În cronicele turce el este cunoscut sub porecla de "cel beţiv".

8. Italia, întrucât nu o cotropiră armele spaniole, asculta pe un popă şi pe un neguţitor: Roma şi Veneţia.

Dar papatul deveni abia o slabă umbră a trecutei sale măriri: raţiunea îşi redobândi o mare parte din terenul ce-i uzurpase superstiţiunea; Luther zgudui pân-în fundamente tronul Hildebranzilor; mai toată Germania, Anglia, jumătatea Franţei, jumătatea Poloniei îmbrăţişară lumina protestantismului şi numai Spania mai rămânea neclintită în orbul său devotament cătră păpuşeria catolică.

Nemaiputând a dicta legi lumii, papa Grigori XIII reforma calendarul.

Veneţia de demult nu mai era dictatricea comercială a Europei: descoperirea lui Vasco di Gama şi acea a lui Columb strămutară sceptrul mărilor în mâna spaniolilor şi a portugezilor.

Acum ea primi o nouă şi teribilă lovire: turcii cuprinseră Chiprul şi Cicladele.

Căderea Veneţiei nu se poate atribui necapacităţii unui monarc, căci era o republică aristocratică; dar e cu atât mai trist că între mulţimea capetelor ce o cârmuiau nu-şi rădică fruntea nici un cap.

9. La bariera opusă a Europei, în Svezia şi Danemarca, doi regi încinseră o luptă de exterminare.

Pentru ce?

Pentru că fiecare din ei pretindea să poarte pe sigiliu una şi aceeaşi emblemă.

Energica naţiune scandinavă căzu în copilărie.

10. E ciudat a zice că fu un moment în care singurul principe adevărat mare, din câţi conduceau atunci popoarele cele mai civilizate sau cele mai puternice ale Europei, era o femeie.

Regina Elizabeta înflori marina, comerţul, literatura Angliei.

Regina Elizabeta sfărmă colosul spaniol.

Regina Elizabeta zdrobi idolatria papistaşă.

Regina Elizabeta fundă Unirea britanică...

11. Acesta este inventarul capetelor coronate în momentul ce ne preocupă.

În Spania, în Germania, în Italia, în Svezia, în Danemarca, în Polonia, în Rusia, în Turcia... vedem sceptrurile mânuite de popi, de copii, de zero, de nebuni, de beţivi.

Tocmai atunci într-o ţărişoară română apare un principe pe care numai cea mai neagră trădare îl putu opri de a nu da o altă faţă Europei, fundând pe Peninsula Balcanică un nou imperiu latin.

Un mare administrator!

Un mare politic!

Un mare general!

AVENTURIERUL
Elefantul, oricât de june, se face respectat de ceilalţi locuitori ai codrului. Şarpele din ziua naşterii ameninţă cu veninul acului său. Regii, din leagăn, îşi simt puterea înnăscută de a cârmui neamul omenesc.
Calidasa, drama Vicrama şi Urvasi

1. După Ştefan cel Mare domni fiu-său, Bogdan cel Chior; după Bogdan cel Chior, fiu-său Ştefan cel Tânăr; acesta murind fără urmaşi, de aci înainte se joacă pe scena istoriei moldovene o lungă tragedie de lupte între feluriţi copii naturali ieşiţi din trupina domnească.

2. Erau mulţi acei copii naturali! erau mulţi, căci românii, strămutaţi din Italia şi aşezaţi în Dacia deja în epoca decăderii anticei moralităţi romane, aduseseră cu sine din prima patrie neşte idei ciudate asupra legământului căsătoriei; neşte idei pe care nu le putu stârpi în ţara noastră lumina creştinismului şi care apoi, fireşte, deveniră cu atât mai ţepene cu cât mai mult le înrădăcina deprinderea şi mersul timpului.

În Imperiul roman din zilele lui Traian familia era o jucărie.

Măritişul pierdu cu totul primitivul caracter sacru şi solemn care-l distingea sub republica romană şi ajunse a fi o însoţire per usum: aşa îl numesc legile imperiale.

"Era o simplă învoială din îmbe părţile, lipsită de orice consecraţiune civilă sau religioasă, şi prin care nici unul dintre soţi nu se credea îndatorat într-un mod serios."

Însă, ceea ce-şi permiteau toţi românii, fălindu-se cu origina lor din destrămata Romă imperială, trebuia să fi fost permis de zece, de o sută de ori mai mult românilor celor cu forţa în mână: pe când unui simplu ţăran i se dădea facultatea de a schimba femeie peste femeie, cununându-se în toate zilele, cu aceea numai ca pentru fiecare nou divorţ să plătească visteriei suma de 12 bani; tot atunce vă puteţi închipui sau, mai bine, nu vă puteţi închipui, cât de întinsă cată să fi fost latitudinea principilor români în privinţa măritişului!

Unii din ei, bunăoară Ştefan cel Mare, avură câte cinci sau şase femei legitime cele nelegitime nu se mai numără imitând astfel pe faimosul străbun Mecenate, despre care moralistul roman zicea: "s-a însurat în o mie de rânduri".

Unde demoralizaţiunea naţională se pogoară la o asemenea treaptă, acolo ar fi comic de a mai căuta mărginiri legale contra copiilor nelegali, cari formau ca şi majoritatea poporului: e de mirare numai cum de mai fiinţau oameni cununaţi, după ce rezultatele cununiei pierduseră orice fel de prestigiu, posteritatea din flori devenind deopotrivă în drepturi cu acea din biserică, ba încă de cele mai multe ori nelegitimitatea aşezându-se cu mândrie pe tronul ţării!

3. Ştefan cel Mare, Bogdan cel Chior, Ştefan cel Tânăr, fiecare din ei n-a trecut cu vederea de a lăsa din parte-i mai mulţi copii naturali, aruncaţi prin bordeiele pescarilor, prin prăvăliile neguţitorilor, ba până şi prin pădurile cele nestrăbătute ale Basarabiei, unde locuiau celebrii prin vitejia lor codreni şi nu mai puţin celebrele prin frumuseţea lor codrence.

Trei din acei "spurii" cum îi numeau vechii romani împlură un semisecol din istoria Moldovei.

Ştefan cel Mare uitase în lume un bastard, pe Petru Rareş, care, deja într-o vârstă înaintată, mai bine de 20 de ani după moartea părintelui său, apucând domnia, se arătă unul din cei mai iluştri principi români, iubit înântrul ţării, groază pentru străini şi muri lăsând fiilor săi tronul Moldovei.

Atunci rătăcea un alt bastard, al lui Bogdan cel Chior, Alexandru Lăpuşneanul: formându-şi un partid în ţară şi intrând în fruntea unei oştiri străine, el ucise pe vărul său, fiul lui Rareş; zugrumă pe mătuşă-sa, văduva lui Rareş, şi pe vara sa, fiica lui Rareş, şi-o luă femeie, zidind pe temelia acestor monstruozităţi un nou regim atât de sângeros, încât contimpuranii îl asemănau cu al regelui Diomed din anticitate, care îşi hrănea caii cu carnea oamenilor.

În tot cursul domniilor bastarde a lui Petru Rareş şi apoi a lui Alexandru Lăpuşneanul, un al treilea bastard, în aşteptare de a domni şi el la rândul său, creştea necunoscut în străinătate: fiul lui Ştefan cel Tânăr din femeia unui armean numit Serbega.

4. În plecările şi chiar în exteriorul lui Ioan se răsfrânse tiparul părinţilor.

Caracterul tătâni-său cronica ţării îl zugrăveşte în următorul mod: "Acest Ştefan-vodă cel Tânăr întru tot semăna cu firea moşu-său, lui Ştefan-vodă celui Mare, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândea şi lucrul său îl ştia a-l purta, măcar că era tânăr de zile, şi era om mânios, şi prea lesne vărsător de sânge".

Vitejia, agerimea minţii şi cruzimea trecură ca moştenire paternă în natura lui Ioan.

De la mumă-sa, de altă parte, el căpătă o figură cam armenească, faţă închisă, păr des şi negru ca pana corbului; nas coroiat într-o formă orientală, ceva ca nasul famosului Attila, după cât îl cunoaştem de pe monete; o frunte înaltă, lată în rădăcină şi strâmtându-se în partea superioară: frunte frumoasă, dar neromânească.

Poporul, după naţionalitatea mumei, îl numi Ioan Armeanul, întocmai precum Alexandru-vodă fu Lăpuşnean, ca fiu al unei Lăpuşnence, sau precum Petru-vodă fuse Rareş, după porecla mumei sale: bastardul nu are tată.

5. În 1561, deja în vârsta aproape de patruzeci de ani, străcuraţi în obscuritate, Ioan ne apare deodată pentru prima oară.

Atunci se clătina pe tron cumplitul Lăpuşnean, ameninţat de cătră un Iacob Despota, serb înrudit de pre muieri cu dinastia domnească.

Era timp ca Ioan să-şi aducă aminte cum că şi el este fiu de domn din Moldova, având drepturi egale cu ale Lăpuşneanului şi mai mari decât ale lui Despota.

El începu a da semne de viaţă.

Pe când Despota curta pe magnatul Laski, Ioan se adresă cătră un alt magnat, nu mai puţin puternic: Firlei.

Într-un stat aristocratic electiv ca Polonia, regele era nemic, magnaţii erau tot; ei stăpâneau în administraţiune, dispunând în adunări legislative de voturile cumpărate ale numeroşilor boierinaşi săraci; ei stăpâneau în armată, conducând numeroase steaguri feudale proprii; ei aveau curţi ale lor, rivalizând cu curtea regală şi adesea întrecând-o prin splendoare şi prin mulţime. Regele, fiind unul, se temea de ei, pe când ei, fiind mulţi, nu se temeau de nimene.

Laski reuşise a introduce pe Despota în Moldova, fugărind de acolo pe Lăpuşneanul; Firlei, mai puţin întreprinzător, scăpă ocaziunea de a înălţa pe prietenul său Ioan; dar ne ajunge a cunoaşte deocamdată legătura lor amândurora; magnatul polon era luteran, partizan aprins al Reformei, cap al tuturor protestanţilor din Polonia; şi e învederat că pentru a putea căpăta graţiele sale, Ioan trebuia să se fi arătând şi el amic al doctrinelor lui Luther.

Aceasta fu prima cunoscută apostazie a eroului nostru, carele, în tot cursul vieţii sale, trecea necontenit de la o lege la alta, schimbându-le asemenea hainelor.

6. Văzând moleciunea lui Firlei, Ioan pleacă din Polonia şi apare în Crâm, refugit la curtea hanului, unde captivează simpatia moştenitorului tronului, Mehmed-Calga, pe care cronica tătărească îl descrie ca pe un ilustru viteaz.

Toţi oamenii cu sufletele mari se înrudesc: aventurierul român plăcu principelui tătar.

Hanul se afla atunci în luptă cu moscoviţii; Mehmed Calga conducea oştile tătăreşti; pesemne şi amicul său Ioan, însoţindu-l în acele expediţiuni, se va fi distins prin eroicul sânge rece şi teribila putere a braţului, care îl făcură mai în urmă atât de groaznic pe un câmp de bătălie; e mai mult decât probabil; oricum să fie, legătura între MehmedCalga şi Ioan deveni atât de strânsă, încât, la plecarea lui Ioan din Crâm, Mehmed-Calga îi dete în 1563 o scrisoare către regele polon Sigismund-August: "Te rog foarte mult să binevoieşti a ţinea în graţiele tale pe acest fiu de domn din Moldova".

7. Polonia era ca şi tributară tătarilor.

În toţi anii regele trimitea hanului, sub numele de peşcheş, bani, postavuri, mătăsării, felurite produceri ale manufacturii.

Frica polonilor era cu atât mai legitimă cu cât hanul Devlet-Ghirai îşi făcuse un mare nume prin succesele sale militare: tătarii îi daseră pompoasa poreclă de "cuceritor al ţărilor".

Prin urmare, Ioan avea dreptul de a crede că recomandaţiunile tătăreşti îi vor da roduri.

Zadarnică speranţă!

Regele primi scrisoarea, zâmbi lui Ioan, dar în loc de a-i da o oaste, cu care să-şi cucerească tronul strămoşesc, el i-ar fi răspuns, credem noi, cam după următorul tipic: "Caută un magnat care să te ducă în Moldova, precum Laski dusese pe Despota; acel magnat lesne va şti să răspunză înaintea celorlalţi confraţi din adunarea naţională; iară la caz dacă ne va ameninţa turcul, ne vom scuza că nu e culpeşă ţara, nici eu, nici camera, ci e vinovat un singur nobil, turburător de ordinea publică".

8. Ioan nu se mai adresă cătră magnaţi, căci unul era Laski, ceilalţi erau neşte Firlei; el nu mai stărui nici pe lângă neşte regi tari în vorbe şi slabi în fapte, ca Sigismund August; pentru o bucată de timp îi pierdem urmele. În acel interval o teribilă tragedie se juca în Moldova: Despota fu răsturnat şi ucis de cătră un Ştefan Tomşa; Ştefan Tomşa fu răsturnat şi fugărit de cătră Alexandru Lăpuşneanul, căruia sultanul binevoi a-i întoarce domnia Moldovei; toate acestea se petrecură în curs de câteva luni.

Când sângerosul Lăpuşnean se reaşeza pe tron, deodată noi revedem pe Ion; şi unde? la Viena.

9. Germanii aflându-se în necurmată luptă cu turcii, împăratul Maximilian II se bucură de ocaziunea de a avea la curtea-i un pretendent românesc, pe care să-l ţină ca o scânteie de revoltă dunăreană.

El dede lui Ioan un serviciu în armata austriacă şi-i promise în gura mare 7 sau 8 mii de oaste, pentru ca în fruntea lor să alunge pe Lăpuşneanul din Moldova.

Erau numai promisiuni, simple promisiuni, promisiuni curat nemţeşti.

Cu toate astea, Poarta otomană începu a se cam îngriji.

Un ceauş fu expediat la Viena cu aparenţa negociaţiunilor cu Maximilian, dar mai cu seamă pentru a atrage cumva la Constantinopole pe periculosul Ioan.

Ceauşul îi descrise perfidia şi debilitatea nemţilor, cari ştiu numai a făgădui şi pe cari turcii îi înfrânseseră în atâtea rânduri; îi zugrăvi generozitatea şi puterea sultanului; pentru care e o nemică toată de a da Moldova, ba şi zece ţări ca Moldova, la cel mai de pe urmă sclav al său; în fine, îi asigură munţi de aur din partea sultanului.

Ioan păţise deja cu creştinii în Polonia şi avuse a face şi cu mahometanii în Crâm.

El se încrezu în cuvintele ceauşului, fugi în taină din armata austriacă, trecu Dunărea şi iată-l în Constantinopole.

10. Popoarele orientale adoară frumuseţea fizică cu care Mahomet îşi împoporase paradisul.

Ioan avea o statură uriaşă, cu o constituţiune vânoasă, o înfăţişare bărbătească, în care se vedea că fierbe puterea.

Aşadară, figura eroului nostru produse acum asupra turcilor efectul ce-l produsese mai nainte asupra tătarilor.

Vizirul Mehmed-Socolli zice agentul francez în raportul său cătră Curtea pariziană "făcând cunoştinţă cu Ioan, îl primi foarte bine, în aşteptare de a-l recomanda sultanului".

Dar nu trecu nici o lună de zile şi, cu toată amicia vizirului, politica Porţii otomane ceru depărtarea lui Ioan; pe de o parte, sultanul strângea oşti pentru a merge contra împăratului Maximilian şi, prin urmare, avea trebuinţă de a menţine în linişte provinciele Turciei; pe de altă parte, Lăpuşneanul, reaşezat prin oştile turceşti pe tronul Moldovei, se arăta în a doua sa domnie mai turc decât turcii şi, prin urmare, avea dreptul de a cere ca sultanul să nu proteagă pe un pretendent rival.

Ioan fu trimis la insula Rodos.

11. Aci, în patria şerpilor şi a trandafirilor, cunoscută la greci sub numele de Makara, adecă ţară fericită; aci, unde fiecare piatră, fiecare peşteră, fiecare colnic conservau încă proaspete suveniri şi urme de eroismul cruciaţilor jerusalemitani; aci Ioan petrecu un an şi mai bine.

Sultanul Suleiman cel Mare muri în 1566 şi-i succese fiu-său, Selim II.

Tot atunci se auzi din Moldova cum că Lăpuşneanul, pesemne pentru pedeapsa crimelor sale, slăbi în corp, pierdu vederile şi căzu într-un fel de copilărie periodică, mai tristă decât însăşi moartea.

Profitând de aceste ocaziuni, vizirul Mehmed-Socolli, rămas la putere, chemă din exil pe amicul său Ioan.

12. Petrecerea lui Ioan în Constantinopole, în curs de trei sau patru ani, ne prezintă date foarte sigure, dar pe care noi nu le putem explica.

Aventurierul ne apare deodată ca milionar, ca cel mai avut comerciant de pietre scumpe în capitala Turciei, întunecând prin bogăţiile şi luxul său pe paşale şi pe agale!

În comerţ ne întâmpină lucruri extraordinare, minuni puţin probabile şi, cu toate astea, foarte adevărate; principiele de credit, de circulaţiune, de concurenţă etc., etc., acele principie, oricât de lărgite, oricât de elastice, tot încă se refuză de a ne limpezi unele mistere: neguţitorul, ca şi popa, pretinde să-l credem.

13. Un german care, peste un secol mai în urmă, scrise prima încercare critică asupra vieţii eroului nostru, observă, între altele: "Ioan deveni domn din prăvăliaş, precum în vechime la romani şi sarmaţi plugarii se urcau la cârma statului, sau precum astăzi în Belgia comercianţii devin capi ai marinei".

Aceste exemple sunt frumoase; dar Ioan el însuşi, desigur, nu cugetă vrodată de a imita nici pe romani, nici pe sarmaţi, nici pe belgi.

Planul său era mult mai prozaic.

El avea înaintea ochilor probe de ceea ce poate o marfă, şi mai ales o piatră scumpă, asupra Porţii otomane.

Cu treizeci de ani mai nainte, dăruind fiicei sultanului Suleiman un simplu giuvaer, Petru Rareş îşi redobândise domnia Moldovei.

Chiar în timpul lui Ioan, un ovreu din Portugalia, introducându-se prin mărfuri pe lângă sultanul Selim, ajunse deodată duce de Naxos.

Giuvaergiii schimbau un rubin pe o coroană: comerţul plăcu lui Ioan; şi, ca să-l poată exercita şi mai cu succes, el îşi lepădă religiunea pentru a doua oară.

Crescut în armenism, luteranizat apoi de cătră polonul Firlei, Ioan îmbrăţişă acum mahometismul.

14. Amic cu vizirul, cunoscut cu paşalele mai de frunte, familiar cu însuşi sultanul Selim, el pândea cu nerăbdare numai prima ocaziune pentru a apuca de mult visatul tron al Moldovei, unde, după moartea Lăpuşneanului, se instală fiu-său Bogdan, copil de 15 ani, despre care cronicarii zic că iubea două lucruri nenaţionale: glumele şi pe poloni.

În chip de neguţitor, Ioan cutreiera neîncetat hotarele ţării, când prin Galiţia, când prin Podolia, când la Prut, când la Nistru.

Un amic devotat şi nedespărţit, boierul moldovenesc Ieremia Golia, emigrat încă sub Lăpuşneanul, îl însoţea şi-i înlesnea înţelegerea cu toţi cei nemulţumiţi de domnia lui Bogdan.

Se formă astfel un partit puternic, în fruntea căruia se puseră toţi boierii cei mari, şi carele adresă o plângere cătră Poarta otomană.

15. Sultanul de mult aştepta o asemenea manifestaţiune naţională.

Bogdan era trădător oficial în privinţa Turciei.

Îndată după moartea părintelui său, el încheiase un tractat cu Polonia, prin care se recunoştea vasal al regelui Sigismund-August, şi de atunci încoace medita numai asupra momentului pentru a înceta de a mai plăti tribut Turciei.

Sultanul, încurcat în luptă cu Veneţia, se făcea deocamdată că nu ştie nemica, temându-se de a mai aprinde un alt război în părţile Dunării, la caz dacă moldovenii vor voi a susţine pe principele lor.

Când scrisorile boierilor sosiră la Constantinopole, cu tânguiri contra lui Bogdan şi cerând pe Ioan, sultanul se grăbi a-l trimite la Moldova.

Turcia tot se mai ferea însă a-şi atrage cumva un război din partea Poloniei; numirea lui Ioan la domnia Moldovei rămase secretă, şi plecarea-i cătră Dunăre fu divulgată a fi pentru treburi comerciale.

Îl întovărăşea numai o mică oaste, sau, mai bine zicând, o caravană de turci, ca în chip de escortă contra nesiguranţei drumurilor.

Trecând prin Tesalia şi Bulgaria, Ioan mai ademeni în serviciul său o seamă de voluntari serbi, greci, bulgari.

Dar în orice caz, forţa numerică a armatei sale nu putea întrece cifra de 4 până la 5 mii de oameni.

Nici atâţia nu-i trebuiau, căci îl chema ţara.

16. Când Ioan trecea Dunărea, Bogdan cu toţi ai săi se grăbi a fugi, scăpând din mâna boierilor decişi a-l extrada Turciei.

De la Galaţi până la Suceava nu se văzu un singur adversar.

La intrare în capitală, îl întâmpinară boierii şi poporul aclamându-l după anticul obicei strămoşesc "părinte al Moldovei", întocmai precum vechii împăraţi romani se numeau patres patriae.

Acest măreţ titlu moldovenii îl dădeau acelor principi care veneau să-i scape de jugul vreunui tiran: Despotă îl primise după alungarea cruntului Lăpuşnean; Ioan îl căpătă prin surparea nepopularului Bogdan, pe care, precum ziserăm, ţara nu-l putea suferi din cauza gusturilor sale pentru glume şi pentru poloni.

17. Pe când acestea se petreceau în Moldova, Bogdan, închizându-se în cetatea Hotinului, cerşitorea sprijinul regelui Sigismund-August şi al magnaţilor amici din Polonia.

Regele făcu tot ce putu, sărmanul: trimise o ambasadă la Poarta otomană, dar ambasadorul se întoarse înapoi fără nici un rezultat, afară numai că fuse luat în râs de cătră Ion-vodă, care-l lăsă să treacă în linişte prin Moldova, după ce însă într-o audienţă îl regalase cu o cătătură atât de furioasă, încât bietul diplomat începuse a tremura, recunoscând că n-a văzut o altă mai înfricoşată.

În adevăr, eroul nostru avea neşte ochi mici şi negri, în cari se răsfrângeau cu o deosebită energie şi repeziciune toate pasiunile şi toate mişcările sufletului: în momente de mulţumire, prin expresiunea cea mai simpatică, în momente de mânie se umpleau de sânge, fulgerând din umbra unor stufoase sprincene ce se îmbinau, zburlite prin convulsiva acţiune a nervilor.

Magnaţii, cuscri ai lui Bogdan, isprăviră ceva mai mult decât regele. Cu vai, cu chiu cum se zice ei reuşiră a aduna ca la 3000 de luptători aleşi, unul ca altul, tot juni din familiele cele mai ilustre ale Poloniei.

18. Pe lângă stăpânirea Hotinului, cea mai puternică fortereţă a ţării, şi pe lângă ajutoare polone, Bogdan, ca toţi principii destronaţi, mai număra vro câţiva partizani între boieri.

Pentru a se feri de duşmani casnici, Ion-vodă îi puse pe toţi sub sabie.

Aristocraţia se înfioră, văzând în mâna ţiganilor, cari exercitau în România profesiunea de calăi, pe boierii cei mai de frunte, pe stâlpii nobilimii, mai cu seamă pe bătrânul Ionaşcu Zbierea, mare vornic al Ţării-de-Jos şi dintr-un neam de cele mai antice ale Moldovei.

Capul său se rostogoli la picioarele gâdelui tocmai în ziua de Paşti.

Ioan-vodă vru să arete că nu poate fi scuteala sărbătoarii pentru a pedepsi orice ameninţă siguranţa statului.

Ţara mai întâi de toate; Paştile mai pe urmă!

19. Noul vornic de Ţara-de-Jos, Dumbravă, era de neam mic, dar avea o inimă mare:

Ion-vodă îl însărcină a respinge invaziunea polonă.

Instrucţiunea ce-i dede domnul cu această ocaziune ne aduce aminte de principiul marelui Scipion: "Lasă duşmanului nu numai mijlocul de a fugi, dar încă însuţi înlesneşte-i calea".

Dumbravă avea vro 6000 de ostaşi aleşi, din districtele Ţării-de-Jos, Soroca, Orhei, Fălciu, din vechime renumite ca cele mai belicoase în Moldova; cătră cari se mai adause un contingent de turci basarabiani, veniţi, după cererea lui Ion-vodă, sub comanda sangiacului de Ak-kerman.

Cu atari oşti era lesne de a sfărâma pe cei 3000 de poloni, azardaţi într-o ţară străină şi antipatică; dar domnul Moldovei nu avea nici un zor de a-şi atrage ura unui puternic regat învecinat, a cărui amicie, din contra, el prevedea deja că-i va putea servi la un timp de nevoie.

Astfel, Dumbravă primise ordinul de a cruţa pe duşmani.

20. Polonii trecură Nistrul mai sus de Hotin şi începură a se pogorî spre Prut, trecând prin famosul Codru de la Cosmin.

Un codru teribil!

Acolo, cu optzeci de ani mai nainte, strămoşul lui Ion-vodă, Ştefan cel Mare, strivise floarea armatei polone; şi oasele celor seceraţi în acea zi rămâneau până acum elocuenţi marturi; formând numeroase movile de schelete albe pentru verdeaţa cea viuă a arborilor.

Tot pe acolo intrase, cu zece ani mai nainte, polonul Laski, aducând la domnie pe Despota contra Lăpuşneanului.

Tactica polonilor era de a alege totdauna acea tristă cale în invaziunile lor asupra Moldovei; curagiul lor se aprindea prin simţul de răzbunare, căci nu se afla nici unul din ei a cărui familie să nu fi plâns vreo victimă, un tată, un bunic între cei căzuţi din mâna marelui Ştefan!

21. În capul polonilor se afla Mielecki, cel mai bun general al lor de atunce, pe care, cu câteva luni mai în urmă, ei cât p-aci erau să şi-l aleagă rege, numai în favoarea strălucitelor sale merite personale.

Lipsit de artilerie, el trimise la Hotin de aduse toate tunurile cetăţii, şi apoi păşi la vale pe ţărmul Prutului, până în dreptul Ştefăneştilor, adică pe aceeaşi linie cu Suceava, punctul obiectiv al invaziunii.

Aci vornicul Ionaşcu Zbierea, să mai fi trăit, era să unească oastea moldovenească din Ţara-de-Jos cu acea polonă şi apoi să meargă cu toţii asupra lui Ion-vodă.

Moartea trădătorului, de care Mielecki se înştiinţă prea târziu, dărmă planul duşmanilor: în loc de Zbierea, ei găsiră pe Dumbravă.

Avantposturile moldovene, împrăştiate pe ambele ţărmuri ale fluviului, se retrăgeau mereu denaintea polonilor şi, în fine, trecură Prutul în speranţă de a-i atrage după sine asupra corpului armatei moldovene, ascuns în neşte păduri nestrăbătute mai sus de Hârlău: acolo duşmanul ar fi fost silit de a depune armele chiar fără vărsare de sânge.

Polonii înţeleseră greşeala şi, înfioraţi de suvenirea infernală a codrilor Moldovei, începură a da dos pe o cale mai scurtă drept spre Hotin.

Atunci Dumbravă se puse a-i urmări, supărându-i din când în când prin jucăria unor mici atacuri de avantgardă, în care el ţinea înadins tot pe turci, pentru ca să dea a înţelege, în cât priveşte pe înşişi moldovenii, că ei ar fi bucuroşi de a nu avea duşmănie cu regatul polon.

În acest mod, ajungând până la Nistru, Mielecki se răzemă de cetatea Hotinului.

Dumbravă se opri şi el.

Poziţiunea inamicilor devenea din ce în ce mai critică; ei nu puteau a se închide în fortăreaţă, unde caii lor ar fi pierit de foame; nu puteau furagea din cauza exploratorilor lui Dumbravă, ce-i pândeau în toate unghiurile; nu puteau a se întoarce în Polonia, căci Nistrul se afla tocmai atunci în periodul său de creştere.

Strânşi în chingi, bieţii fugari se adresară cu rugăminţi cătră capul contingentului turc, cerând permisiunea de a se retrage în Polonia şi jurându-i de a nu se mai vârî în trebile Moldovei.

Poate să fi fost şi bani la mijloc; orientalii, începând de la sultan şi până la ultimul derviş, nu fac nemic fără daruri.

Oricum să fie, sangiacul de Ak-kerman se dede cu oastea-i în lături.

Dumbravă, credincios politicii lui Ion-vodă, făcea chip că împuşcă în duşmani; dar în realitate glonţii alunecau tot dasupra capetelor.

În curs de cinci zile polonii abia putură opera trecerea furiosului fluviu; şi când se văzură, în fine, pe ţărmul opus, ei se îngenucheară şi mulţumiră lui Dumnezeu.

22. "Evenimentele se repetă", zise marele Shakespeare.

În zilele noastre Moldova privi reînnoindu-se o altă încercare polonă, soră-geamănă cu acea din timpii lui Ion-vodă; cu simpla diferenţă că în locul unui Mielecki era un Milkowski: precum vedeţi, azardul asemănă până şi numile capilor!

În ambele cazuri o mână de oameni nesocotiţi cutezară a înfrunta o ţară.

În ambele cazuri polonii cei din 1572 prin afişarea persoanei lui Bogdan-vodă, cei din 1863 prin proclamaţiuni în ziarul Românul ne încredinţau că vin ca amici, nu ca duşmani.

În ambele cazuri, domnii români, deopotrivă bazaţi pe consideraţiuni de o înaltă politică, recomandară generalilor în 1572, vornicul Dumbravă, în 1863, colonelul Călinescu de a menagia nebunia adversarilor.

În fine, în ambele cazuri, polonii retrăgându-se cu ruşine, îşi găsră totuşi admiratori: pe cei din 1572 îi celebrau istoricii lor naţionali, pe cei din 1863 vai nouă! îi celebrase chiar un român, al cărui nume îl dăm tăcerii pentru a nu huli pe cine nu ne poate răspunde!

23. Hotinul tot rămase în posesiunea polonilor.

Despre apus îl apărau muri foarte înalţi şi şanţuri foarte adânci; despre răsărit stâncele Nistrului.

Un călător care-l vizitase chiar în zilele lui Ion-vodă îl asemănă cu Kockenhausen în Liflandia; un alt călător, cu Convay în Anglia; un al treilea, cu Rumilihissar de lângă Constantinopole.

O naivă tradiţiune naţională încredinţează că prima fundaţiune a fortereţei se urcă în epoca pe când domnul Hristos umbla pe pământ.

Temându-se ca polonii să nu reţină acest bulevard al ţării ca o bază de operaţiuni în aşteptare ca destronatul Bogdan să-şi adune o altă oaste mai puternică, Ion-vodă trimise pe episcopul Isaia Rădăuţeanul cu alţi deputaţi de frunte pentru a neguţa un tractat de pace.

Polonii simţiră deja ce fel de braţ ţine cârma Moldovei.

Cu o amabilitate nepilduită până atunci din parte-le, ei se grăbiră a îndestula toate cererile lui Ion-vodă.

Fugarul Bogdan ar fi fost extradat să nu fi fugit din Polonia; în lipsă-i fu remis în mâinile ambasadorilor moldoveni un frate al său, pierit apoi fără veste în robia turcească.

Cetatea Hotinului fu înapoiată Moldovei.

Pentru a arăta toată importanţa acestei acuiziţiuni, căpătate atât de lesne contra speranţei, Ion-vodă numi părcălabi doi bărbaţi pe cari punea temei ca pe sine însuşi; socru-său, boierul Lupea Hurul, şi cel mai intim al său amic, Ieremia Golia, cu care-l văzurăm mâncând împreună pâinea străinătăţii...


II

DOMNUL
Era grato alli amici, alli nimici terribile; giusto con i sudditi, infedele con li esterni...

Era iubit de amici, teribil pentru inamici, just cu supuşii, perfid cu străinii...

Macchiavelli, Vita di Castruccio

1. În fine, eroul nostru se văzu stăpân liniştit al Moldovei.

Hotinul era asigurat.

Pe turci îi avea patroni, pe poloni amici.

Rivalul Bogdan rătăcea prin lume: din Polonia trecu la Viena, din Viena la Drezda, din Drezda la Paris, din Paris la Copenhaga, în sfârşit, la Moscva, unde se povesteşte că ţarul, cosându-l într-un sac, l-ar fi aruncat în fluviu.

2. Un filozof antic zise, sunt acum două mii de ani:

"Când cerul voieşte a încredinţa unui om ales o mare misiune, el începe totdauna prin a ispiti sufletul şi cugetul său în amărăciunea zilelor grele; îi oboseşte muşchii şi oasele prin lucrări dureroase; îi aruncă fiinţa în toate lipsele sărăciei şi ale nevoii; vrea ca faptele lui să capete tot rezultate contrare celor dorite; în sfârşit, îi aţâţă inima, îi întăreşte firea, îi măreşte şi adauge forţele prin o energie fără care el n-ar fi fost în stare de a-şi împlini înalta ursită".

Aşa fu trecutul lui Ion-vodă până a dobândi tronul Moldovei: în curs de o jumătate de secol, el nu cunoscuse decât vagabonde colindări din ţară în ţară; speranţe la tot pasul amăgite; dureri morale şi muncă fizică!

Să vedem care fu misiunea cea mare ce-i încredinţase cerul.

3. Armenist din leagăn, luteran în Polonia, turcit în Constantinopole, Ion-vodă se arătă creştin ortodox ca domn al Moldovei, precum s-ar fi arătat catolic să fi domnit în Spania.

Cezar în Galia adoră pe zeii druizilor.

Napoleon în Egipt se închină în geamia mamelucilor.

Oamenii cei mari, Cezarii şi Napoleonii, nu au toţi decât o singură religiune: religiunea nestrămutată în fundul inimii lor ca albia mării, pe când cultul exterior se alunecă pe marginile buzelor, ca undele ce se joacă pe suprafaţă.

4. În mai puţin de doi ani de domnie în pace, Ion-vodă introduse în ţara sa următoarele cinci reforme, afară de câte ne mai rămân până acum necunoscute:

1. Controlul personal al actelor emanate din cancelaria domnească;

2. Schimbarea capitalei;

3. Eliberarea poporului de jos din jugul aristocraţiei clericale şi laice;

4. Baterea monetei naţionale de aramă;

5. Stricteţa contribuţiunilor fiscale.

Şi toate astea Ion-vodă le făcuse fără ajutorul unei "camere legislative": camerele legislative nu fac un "2 mai".

5. Până la 1572 nu găsim asupra tranzacţiunilor în interiorul ţării nici un document subscris cu mâna domnească.

Am văzut cu ochii noştri cel puţin vro zece mii de documente originale: vorbim dupre câte am putut vedea.

Marele logofăt, ca prim cancelar al statului, întipărea pe hârtie sigilul princiar în josul crisoavelor, sau îl anina pe şvară de mătasă cătră pergamenă; apoi uricarul, adecă scribă, îşi subsemna numele undeva în coadă; şi, în fine, fără vro altă formalitate, documentul, care putea să fi fost chiar pe o sută de moşii, trecea bun dat în mâinile celui în drept.

Se întâmpla, fireşte, că marele logofăt, ca om şi mai ales ca ministru, abuza de sigilul princiar: domnul nu ştia nemica.

Ion-vodă, cel dintâi, văzând nedreptăţile ce se puteau face fără ştirea-i, începu a subscrie el însuşi, specificând uneori cu propria sa mână până şi data documentului.

În primul an al domnirii sale el schimbă, unul după altul, doi mari logofeţi: cel al treilea nu mai cuteza a glumi cu încrederea lui vodă.

6. Până la 1572 capitala Moldovei fu Suceava. Ea se bucură de această prerogativă în curs de trei sute de ani, avea 16000 de case, 40 de biserici, mai multe palaturi, un fluviu limpede, o poziţiune pitorească şi un castel care, cu un secol mai nainte, respinsese toată furia unei puternice armate polone.

Totul dară se părea a-i asigura liniştita posesiune a vechilor sale drepturi, consânţite prin o triplă paragrafie "imemorială".

Deodată, peste câteva luni de domnie, Ion-vodă strămută scaunul ţării la Iaşi.

Acesta era un orăşel mic şi fără apă. Domnii cei vechi, cărora le plăcea a clădi palaturi oriunde se opreau câte două-trei zile pe an, desfătându-se cu vânatul prin codrii învecinaţi, zidiseră şi aici un frumos castel de piatră la capătul sudic al târgului, pe marginea unei râpe, încât să poată servi la nevoie şi în timp de război.

Mai avea Iaşul o capişte armenească, o capelă catolică şi trei biserici române.

În fine, îl împodobea o baie de piatră de arhitectură orientală.

Astfel, se părea că nemic nu putea prevesti acestui târguşor un viitor strălucit între oraşele Moldovei.

Se naşte întrebarea: care cauză să fi putut împinge pe Ion-vodă de a părăsi Suceava? de a îmbrăţişa Iaşul?

Suceava se afla aşezată prea aproape de hotarele polonoungare, prea departe de turci şi de tătari, încât principele, în caz de război, lesne putea fi surprins prin o invaziune din partea Galiţiei sau a Transilvaniei, pe când, totdeodată, el nu putea ajunge la timp pentru a împiedeca o invaziune de peste Nistru sau de peste Dunăre.

Iaşul sta în mijlocul Moldovei.

Acest suprem avantagiu strategic era de ajuns pentru a determina alegerea lui Ion-vodă.

Decis a impune respect tuturor vecinilor, el căta să-şi ridice un cuib central, de unde să poată veghea în toate părţile, ca vulturul ce de pe vârful stâncii pândeşte şi pe puşcaşul de care trebui să se ferească, şi biata turmă din care îşi va ochi o victimă.

7. Strigat-au oare sucevenii contra Iaşului în 1572, precum strigă acum ieşenii contra Bucureştiului?

E sigur că prin retragerea capitalei, Suceava, care nu mai are nici 1000 de case, pierduse peste 90 la sută.

E sigur că atunci nu era pusă în joc sublima cestiune a unirii, pentru care saltă orice inimă română.

E sigur că Ion-vodă nu lăsă Sucevei, drept mângâiere, nici măcar o curte de apel sau o universitate.

E sigur... şi, cu toate acestea, istoria nu ne arată să se fi plâns sucevenii.

8. Tot ce rămăsese fostei capitale din antica-i strălucire era sicriul cu moaştele unui sânt.

Ioan cel Nou aşa-i zicea pe nume era trapezuntean de origină; căci românii, ei singuri între toate popoarele creştine, nu produseră nici un sânt calendaristic din propriul lor sân, lăsând această sarcină oficială muscalilor şi grecilor, între cari cei vrednici de împărăţia cerului se numărau totdauna cu milioane.

Cu vro doi secoli mai nainte, un domn foarte religios cumpără, aduse în Moldova şi aşeză în biserica mitropolitană de la Suceava moaştele fericitului, pe care-l declară a fi patron al ţării.

De atunci încoace, mai mult din patriotism decât din bigotism, sântul cel cu diploma de naţional deveni obiectul celei mai înfocate veneraţiuni din partea moldovenilor; la ziua lui, Suceava se umplea de numeroase gloate de bărbaţi, femei, copii, veniţi în peregrinagiu de prin toate unghiurile ţării.

Străinii afirmau cum că tot cultul moldovenilor se mărginea în adoraţiunea lui Ioan cel Nou: în adevăr, noi ne închinam numai aceluia pe care-l credeam că ne apără ţara.

Moaştele sântului formau unul din principalele venituri ale Sucevei; Ioan-vodă respectă această proprietate; şi sermanii suceveni, atinşi la slăbiciune, rămaseră mulţumiţi.

9. Privind asupra stării sociale a ţării sale, eroul nostru vedea o naţiune mare zbuciumându-se sub apăsarea unei clase mici, asemena atletului muşcat de un şerpe: era statua lui Laocoon, dar o statuă vie şi de proporţiuni imense!

De o parte sta ceea ce cronicele noastre numesc ţară; de altă parte stă ceea ce nu era "ţară": boierii şi călugării.

Ţară erau mulţi, erau aproape toţi, dar vai! curat numai "suflete".

Boierii şi călugării erau puţini, erau vro câţiva, dar "materie": toate pământurile, toate veniturile, toate folosurile erau ale lor; şi oricine nu era din ei nu avea nici atâta loc propriu cât trebuie pentru o înmormântare.

Rezultatul acestei stări de lucruri îl descrie cronica ţării: "În Moldova au cei mici despre cei mari acest obicei de pier fără judeţ, fără vină, fără seamă!"

Ţi se pare că auzi răsunetul cântecelor ţărăneşti din întunericul feodal al evului mediu: "Stăpânii ne fac numai răutăţi; ei nu ne dau nici cuvânt, nici dreptate; ei au toate, iau toate, mănâncă toate, lăsându-ne a trăi în sărăcie şi în durere"...

Între cronica lui Urechea şi cânteculu lui Robert Wace este la mijloc o distanţă de trei secoli; dar între clăcaşii români şi servii feodali noi nu vedem nici o distanţă.

10. Într-un stat astfel constituit, principele putea să-şi aleagă numai una din trei căi: sau să ţină cu boierii şi călugării contra poporului, ori se ţină poporul contra boierilor şi călugărilor sau, în fine, să-i împace unii cu alţii.

Câteşitrele metodele fură încercate.

Cu poporul contra boierilor şi călugărilor ţinuse Petru Rareş; el muri pe tron, după o domnie glorioasă aproape de douăzeci de ani.

Cu boierii şi călugării împotriva poporului ţinuse Alexandru Lăpuşneanul în prima sa domnie: fu trădat, răsturnat şi alungat.

A împăca poporul cu boierii şi călugării se silise Iacob Despota: atrăgându-şi o neîncredere din ambele părţile, el pieri sub loviturile unei coaliţiuni universale.

Aceste trei exemple erau toate proaspete; avându-le plăpânde denaintea ochilor, Ioan-vodă, chiar din egoism, îşi alese calea prin care scăpă naţiunea din ghearele clasei, pe cei mulţi din mâinile celor puţini, pe turma din gura lupului.

11. Am văzut cum un mare vornic pieri sub cuţitul calăului chiar în ziua de Paşti.

Alţi boieri îi urmară unul după altul, deşi nu toţi avuseră plăcerea de a muri înfruptaţi de ouă roşii.

"De pre boierii de cinste şi cei mai de jos sabia lui Ioanvodă nu lipsea, ci cu multe feluri de morţi îi omora", zice cronica ţării.

12. Monastirile consumau în trândăvie şi în desfrânări sudoarea Moldovei.

Ioan-vodă dede o pildă neauzită până atunci în istoria românilor.

Un vlădică fu convins de crima celei mai negre nemoralităţi; divanul domnesc execută întocmai o legiuire din Codicele Teodosian; "Sodomitul să piară prin flăcări în prezenţa poporului"; mărşavul episcop fu ars de viu; Ioan-vodă ţinea prea mult, pesemne, la litera dreptului roman!

Mitropolitul, putred de bogăţii, adunate prin vânzarea cuvântului lui Dumnezeu, scăpă de caznă şi de moarte fugind la munţi.

Un boier, care dintâi trădase pe trei domni în şir, apoi se făcuse căpitan de haiduci de codru şi, în fine, crezu a-şi ascunde urâtul trecut îmbrăcând haina cea făţarnică a monachismului, fu îngropat de viu în pământ.

"Temniţele erau pline de călugări", zice cronica ţării.

Fariseii îşi răzbunară într-un mod curios: nici într-o monastire a Moldovei nu ni s-a întâmplat a găsi portretul lui Ioan-vodă sau numele său înscris în vreun pomelnic; iară peste o sută de ani mai încoace, un mitropolit îl şterse chiar din catalogul domnilor ţării, pe care-l scrisese în versuri şi în care, bunăoară, cânta în următorul mod virtuţile Lăpuşneanului:

Domni ş-acesta bine, şi-n Slatina-şi fece
"Monastire frumoasă, pe toate le-ntrece!"

Apoi de!

13. Ura sa pentru boieri şi călugări, despreţul său pentru aristocraţia de tot felul, Ioan-vodă, în unele cazuri, ştia să le manifeste şi fără ajutorul gelaţilor.

În toată Moldova cei mari îşi mascau faptele lor cele neevangelice prin cea mai zeloasă păzire a posturilor; pe când ţăranii, din contra, destul de storşi numai prin apăsare se fereau de a mai slăbi şi mai mult prin lăsări de carne şi, de brânză dacă aveau cumva, din întâmplare, vreuna din acestea.

"La munteni, boierii şi poporul sunt deopotrivă religioşi, zice un călugăr oriental în interesanta sa călătorie; dar în Moldova chiar postul cel mare îl observă numai clasale de sus; iară încât priveşte pe cei de jos, ei de loc nu-l bagă în seamă, şi ireligiozitatea lor, cea mai mult decât tătărească, merge până acolo încât patriarcul de Antiochia când intra în casele lor, ei nu ieşeau înaintea lui nici măcar cu o fărâmătură de pâine"...

Ei bine! Ioan-vodă era întocmai ca ţăranii cei nelegiuiţi ai ţării sale.

Un cronicar mare-logofăt strigă cu un fel de spaimă bigotă: "nu cred să fi fost creştin pravoslavnic, că de ar fi fost creştin, nu s-ar fi însurat în postul mare!

Un cronicar mitropolit îl numeşte: "Ioan cel Rău".

Şi marele logofăt şi mitropolitul aveau dreptate... din punctul lor de vedere.

14. Ucizând pe boieri şi pe călugări, până atunci atât de puternici, Ioan-vodă, pentru o deplină siguranţă, luă măsuri ca să-i împiedice de a-şi uni forţele contra tronului; măcar că orice ligă e prea slabă când nu o susţine poporul de jos.

Precum ziserăm, toţi aristocraţii, atât clerici, cum şi laici, aveau un singur Dumnezeu: egoism, interes personal, ban.

Ioan-vodă îşi dede un frumos spectacol făcându-i să se bată unii cu alţii, pe când el îi bătea pe toţi deopotrivă.

Luând, bunăoară, o moşie monastirească, el o dedea unui boier: iată călugării ţipând contra boierimii!

Sau, luând proprietatea vreunei monastiri, o dedea unei alte: iată cele două monastiri intrând în luptă!

Sau, în fine, luând de la boierul cutare, dedea unui alt boier; iată boierii înşfăcându-se de păr!

Ţara râdea, privind întresfâşiarea foştilor săi apăsători. Domnul râdea văzând cât de proastă e lumea!

15. Ioan-vodă nu împroprietări pe ţărani; nu! căci se ferea de o criză ale cării efecte, pe de o parte, nu erau destul de limpezi, iară pe de alta, nu puteau să-şi manifeste fructele lor cele bune decât numai doară după un şir îndelungat de ani, străcuraţi în tristă şovăitură.

Împroprietărirea ţăranilor din proprietatea cea uzurpată clerico-boierească este o bucăţire în urma cării, ca rezultat imediat, cei puţini bogaţi sunt foarte sărăciţi şi cei mulţi săraci nu sunt de loc îmbogăţiţi: zecimi de ani trebuie să treacă mai nainte de a reveni lucrurile la o nouă stare normală, mai bună, fireşte, decât starea normală cea veche... dar până atunci? până atunci egalitatea pentru toţi şi în toate!

Ioan-vodă împroprietărea nu numai pe ţărani, ci chiar pe ţigani, când acei ţigani aveau mijloace de a-şi plăti peşin o proprietate; când nu, nu: ci-i înzestra încet-încet cu nişte atari mijloace, întrebuinţând un metod prin care, departe de a produce o criză, el, din contra, înflorea finanţele statului.

Secretul eroului nostru era de o simplitate nespusă; el nu lăsă pe boieri şi pe călugări să abuze cât un fir de păr de munca ţăranului.

Ioan-vodă vedea că ciocoiul ia aproape tot câştigul ţăranului, despoind astfel totdeodată vistieria ţării, căriia boierii şi călugării nu-i dădeau nemica, iară ceilalţi nu mai aveau de unde să-i dea.

Jos abuzul! numai atâta.

16. Aice e locul de a analiza cestiunea proprietăţii teritoriale la români, după vechile noastre legi, nescrise, dar cu atât mai raţionale, bazate nu pe imaginaţiunea vreunui jurist, ci pe însăşi natura cea intimă a poporului.

Boierii sau monastirile nu erau proprietari, ci numai neşte posesori ereditari ai respectivelor porţiuni teritoriale, cari dentru-ntâi le-au fost acordate lor din partea domniei ca locuri deşerte şi fără valoare, pentru a le coloniza cu oameni şi a le da astfel o utilitate.

Domnul ţării rămânea totdauna adevăratul proprietar al întregului teritoriu naţional, încât boierul sau monastirea, având facultatea de a vinde, de a schimba, de a ipoteca, de a dărui moşiele lor, pentru fiecare din atari tranzacţiuni trebuia să capete o nouă specială încuviinţare domnească, condiţionată printr-o dare în bani sau în natură, şi în care principele întărea acuiziţiunea noului posesor prin următoarele caracteristice cuvinte: "i-l dăm lui acel sat etc."

Pe baza acestei constituţiuni a proprietăţii teritoriale, ţăranii români aveau duble îndatoriri; unele cătră fiscul domnesc, altele cătră posesorul ereditar, din cari cele principale erau:

Îndatoririle ţărăneşti cătră fisc:

1. Dări şi gloabe judiciare, precum, de pildă: bani de divorţ, bani de măritiş, gloabe pentru furturi, duşegubine pentru omoruri etc.

2. O mică sumă bănească anuală şi dijmă în natură de oi, de porci, de miei.

Din toate aceste venituri ale fiscului, posesorul moşiei îşi reţinea, ca un fel de răsplată pentru munca percepţiunii, câte o a treia parte.

Îndatoririle ţărăneşti cătră posesor:

1. Trei zile de lucru, anume: una arând, alta cosind, a treia secerând.

2. De două ori pe an, la Crăciun şi la Paşti, daruri numite "cinste", anume: ouă, găini, caşuri.

Sub domni de principie aristocratice, fie prin concesiuni formale, fie prin îngăduiri tacite, boierii şi călugării reuşiră, pe de o parte, a uzurpa toate folosurile, câte se cuveneau fiscului şi din cari ei nu aveau drept decât numai asupra unei treimi; pe de altă parte, de a şterge cu
desăvârşire condiţionalitatea obligaţiunilor ţărăneşti, silind pe săteni să le lucreze şi să le dea mai în toate zilele!

Fiscul se fecunda mai ales prin confiscaţiuni; prin vămi, câte nu încăpuseră încă în mâinile particularilor; prin dijma de ceară şi de miere. Dările teritoriale, adevărata avuţie a unui stat bine constituit, erau ca şi nule.

Restrângând cu totul drepturile cele abuzive ale seniorului asupra câştigului ţărănesc, Ioan-vodă ajungea la trei scopuri de o importanţă supremă:

1. Îmbogăţea pe ţărani, adică pe cei mulţi, sau, şi mai bine, pe cei "toţi".

2. Luând de la ţărani numai 1/5, 1/10 din câte le răpea seniorul, umplu visteria ca niciodată.

3. Reuşi a deveni idolul acelora ce erau "ţară".

Şi, cu toate astea, el nu împroprietărise pe ţărani!

17. Un alt fapt concurge a proba geniul administrativ al lui Ioan-vodă.

Pentru tranzacţiuni importante, privitoare mai cu seamă la clasa de sus, Moldova întrebuinţa bani străini de aur şi de argint, cari intrau în ţară, în mare câtime, în schimb pentru exportaţiunea vitelor.

Dar banii de aramă erau puţini, încât ţăranul, în tranzacţiunile sale cele mici, se vedea forţat de a opera mai mult în natură moneta cea mai nedreaptă şi mai nesigură.

Domnii precedenţi, Despota şi Lăpuşneanul, făcură bani naţionali de argint, ei nu se gândiră la nevoile ţăranilor.

Ioan-vodă pricepu pe dată toate avantajele monetei de aramă, a cării fabricaţiune, costând puţin statului, aducea totodată foloase prin îmbogăţirea ţăranilor vrea să zică a fiscului.

Gologanii naţionali începură, în fine, a circula prin toate unghiurile Moldovei.

Pe lângă altele, ei familiarizau ţara cu icoana frumoasei figure a principelui, în giurul căriia se citea patrioticul titlu: "Părintele Moldovei".

E de observat că ei fură la noi nu numai cei dentâi bani de aramă, ci încă cei dentâi cu o inscripţiune românească, nu latinească, ca pe ai lui Despota şi ai Lăpuşneanului, nici slavonească, ca pe cei anteriori.

Boierii şi călugării vorbeau latineşte şi slavoneşte; ţăranul româneşte.

18. Puternicul patronagiu, acordat poporului de jos contra claselor de sus, avea în ideea lui Ioan-vodă, precum lesne ne-am putut convinge, mai cu deosebire o ţintă financiară.

El făcu acum în privinţa ţăranilor întocmai ceea ce regii occidentali făcuseră mai nainte în privinţa comunelor municipale, eliberându-le din jugul seniorilor feudali: imensele abuzuri neregulate ale aristocraţilor izolaţi se prefăcură într-un venit periodic al fiscului, mai moderat individualmente şi colosal în totalitate; cursul apei fu schimbat şi canalizat în profitul tronului, astfel încât pâraiele cele împrăştiate, numeroase şi umflate, se reduseră deodată la proporţiunile unui singur fluviu de aur.

Aşadar, e vederat că, îmbunătăţind soarta ţăranilor, Ioan-vodă avea dreptul de a cere din parte-le nu numai o recunoştinţă morală, ci încă pe acea materială, manifestată prin exactitate şi sinceritate în plata dărilor fiscale, cari formau acum o mică parte din câte le storceau obicinuit boierii şi călugării.

Lipsa sau abundanţa financiară a unui stat, în cele mai multe cazuri, nu depind de sărăcia sau avuţia ţării, ci numai şi numai de modul percepţiunii impozitelor; încât un popor sărac poate să aibe un fisc abundant din cazua unei percepţiuni energice şi bine organizate, pe când, din contra, un popor avut poate să aibe un fisc lipsit din cauza unei percepţiuni moleşite şi rău organizate.

Ion-vodă reuşi de a face ca banii să curgă, aşa zicând, de la sine, în visteria domnească, fără concursul unei miriade de agenţi salariaţi, fără directorate statistice, fără comptabiliate franceză, fără inspectori financiari: el se mulţumi a aplica în toată rigoarea teribila lege penală contra neplatei dărilor.

Mai bine legi puţine, dar bine executate!

Iată tabloul ce-l dă un biograf contimpuran al lui Ioanvodă:

"Dacă cineva vindea fără ştirea domnească un strugur din vie, sau orişicare lucru supus censului, pe unul ca acela Ioan-vodă, înfigându-i o verigă prin nările nasului, cu mânile legate la spate, îl da calăilor, ca să-l biciuiască pe pieţe publice, şi apoi cadavrul lăsă zăcând fără înmormântare, hrană câinilor!"

Astăzi legile noastre pedepsesc cu temniţa pe debitorul unui particular, de cele mai multe ori ale unui grec sau ovreu, căci românii nu prea au bani de dat cu împrumut... debitorul statului rămâne nepedepsit.

Prefer sistemul lui Ioan-vodă.

19. Istoricii incriminează cruzimea eroului nostru.

Sunt nedrepţi.

Iată ce zise peste doi secoli şi jumătate Napoleon cel Mare, când istoricii îl incriminau şi pe el de cruzime:

"Am ţinut totdauna cu majoritatea poporului; la ce, oare, mi-ar fi putut servi crima?"

O logică sublimă!

Ioan-vodă ţinuse şi el totdauna cu majoritatea poporului.

Majoritatea poporului îl iubea, ca nici pe unul din câţi l-au proces şi i-au succes pe tronul Moldovei.

Înşişi istoricii cei încriminatori recunosc, toţi într-o voce, suprema popolaritate a lui Ioan-vodă.

Deci unde e crima?

Nu e crud acel principe care, cu preţul câtorva capete aristocratice şi cu neîmblânzita păzire a legii, îşi cumpără idolatra iubire a ţării întregi.

20. Miraculosul rezultat al administraţiunii lui Ioanvodă se poate exprima prin puţine cuvinte.

În 1572, la intrarea-i în domnie, toate calamităţile erau grămădite asupra Moldovei.

O teribilă ciumă zeciuia prin sate şi prin oraşe!

Un comet speria

vezi mai multe texte de: Bogdan Petriceicu Haşdeu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.