Beatrice - Charles Baudelaire

Prin locuri fară iarba, pe-un șes întins de zgură,
Când îmi spuneam odată durerea la natură.
Iar gândurile mele, ce-aiurea rătăceau,
De inimă pumnalul tăios și-l ascuțeau,
Văzui că-n plină ziuă începe să se pună
Deasupră-mi un nor negru, funebru, de furtună,
Ce aducea o ceată de demoni vicioși,
Părând pitici din snoave, ciudați și sângeroși.
Să mă privească rece au început deodată
Și, cum grăiește lumea despre-un nebun pe stradă,
I-am auzit vorbindu-și în șoaptă între ei
Pe când schimbau ocheade și semne câte vrei.

-Să-l contemplăm în voie: e o caricatură
Ce vrea să fie Hamlet la chip și la postură.
Cu ochii-i șovăielnici și părul lui zburlit.
Nu este oare comic acest nefericit,
Bufon de trei parale, ridicol gură-spartă
Care își joacă rolul cu suficientă artă
Și-și vrea compătimită pretinsele-i mâhniri
De vulturi și de greieri, de râu și trandafiri,
Ba chiar de noi, autorii acestei mascarade,
Spărgându-me urechea cu sute de tirade?

Aș fi putut (orgoliu-mi era până la nori
Și îmi punea mulțimea de demoni sub picior)
Să le azvârlu-n față sfidarea mea supremă,
Dacă n-aș fi văzut-o în ceata lor obscenă
-Cum nu păliră-n ceruri arunci toți sorii vechi?-
Pe zâna vieții mele, cu ochii-i neperechi,
Care râde cu dânșii în cor de-a mea durere
Și-i dăruia cu câte-o murdară mângâiere.

 traducere Octavian Soviany