La periferia orașului - (A város peremén) - Attila József

(Traducere de Csata Ernő)

La periferie unde trăiesc,
în prăbușite amurguri,
ca liliecii mici, prin aripi
moi, plutesc fire de scrumuri,
și se depun, ca guanoul,
întărite, în straturi.

Așa se lasă pe suflet, era.
Și cum ploile spală
cu cârpele lor groase
acoperișul știrb de tablă -
degeaba spală mâhnirea
de pe inimă, ce e durificată.

Poate spăla și cu sânge - așa suntem.
Popor nou, s-a schimbat roiul.
Altfel vorbim, pe cap
altfel ne crește părul.
Nu Dumnezeu, nu mintea, ci
cărbunul, fierul și uleiul,

materiile reale ne-au creat,
vărsându-ne în cochilele
acestei societăți crunte,
sub forme topite și severe,
ca să facem față omenirii
pe soluri eterne.

După popi, soldați, cetățeni,
așa am devenit în fine,
ascultatori fideli de legi;
esența din orice creație
umană, șuieră în noi,
ca niște violine.

Eternul, de atâția,
de când a apărut
universul, n-a mai fost stârpit
pân-acum, deși mult a trecut:
în case foamete, arme,
fanatism și holeră au avut.

Viitor învingător n-a fost
încă atât de umilit,
pe cât, sub stele,
voi ne-ați umilit:
ne-am uitat-n jos. S-a deschis
secretul, în pământ pitit.

Uitați-vă doar, la scumpa vită,
mașina, e foarte dură!
Sate fragile trosnesc,
ca gheața subțire de paludă,
tencuiala orașelor cade,
dacă fulgeră și cerul tună.

Cine îl oprește – poate, moșierul? -
pe câinele ciobănesc crunt?
Copilăria ei e și a noastră,
Mașina, cu noi a crescut.
Vită cu mână. No, strigați la ea!
Cu nume, de noi știut.

Și vedem, că în curând
toți veți îngenunchea
și o veți ruga, căreia
sunteți doar proprietar.
Dar ea îl ascultă, doar,
pe cel ce o hrănea…

Iată, aci suntem și împreună,
copiii materiei.
Ridicați-ne inima! Cei ce
vor reuși, o vor avea ei.
Așa puternic poate fi,
doar, cel ce cu noi e plin.

Sus cu inima, deasupra uzinelor!
Așa inimă mare, cu scrum,
acela a văzut-auzit, care a văzut
Soarele înecat în propriul fum,
cel ce a auzit zvâcneala pământului
dintr-un tunel, cu abisul surd!

Sus, sus! ... În jurul pământului împărțit
plânge amețit și se clatină
zăplazul de răsuflarea noastră,
parc-ar bântui furtuna.
Hai, să suflăm! Sus cu inima,
să fumege sus, întruna!

Până când se va lumina superba
noastră valoare cu ordini,
prin care mintea acceptă
finitul infinit,
forțele, ce produc afară
și înăuntru, tot ce e instict…

La periferie vuiește acest cânt.
Poetul, rudele,
se uită, se uită, cum se scutură
scrumul gras, moale,
și se depune, ca guanoul,
întărit, în straturi dense.

Poetul - pe buze zornăind cuvântul,
dar el, (inginerul vrăjilor
lumii existente),
voit, privește în viitor
și concepe ceva în sinea lui,
ca voi afară, la unison.

Adăugat de: haver

vezi mai multe poezii de: Attila József



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.