La Dunăre - Attila József

(A Dunánál)

1
Şedeam pe dala de jos la chei, priveam
cum trece-o coajă de pepene plutind.
Cufundat în destin, abia auzeam
adâncul tăcând şi preajma flecărind.
De parcă ar fi curs din inima mea,
tulbure şi umflată Dunărea trecea.

Ca muşchii, dacă omul lucrează
la pilă, ciocan, chirpici sau sapă,
aşa saltă, destinde, se-ncordează
fiece gest, fiece undă de-apă.
Şi-mi povestea ca mama, mă legăna,
întreg oraşul de mizerii-l spăla.

Şi-atunci a-nceput o ploaie rară,
îns-a şi stat, de parc-ar fi zadarul.
Şi totuşi, precum cel privind afară
dintr-o peşteră – priveam hotarul:
ce-a fost pestriţ, ca o ploaie eternă
cădea vremea trecută şi ternă.

Şi Dunărea tot curgea. Şi ca pruncul
la sânul unei fecunde mume
visătoare, aşa îşi făceau jocul
şi râdeau spre mine albele spume.
Şi-n şuvoiul vremii-n prăvălire
se clătinau ca nişte cimitire.

2
Eu de-o sută de mii de ani privesc
ceea ce observ brusc, dintr-o dată.
O clipă, şi părţile vremii se-ntregesc,
de-o sută de mii de strămoşi contemplată.

Văd ce ei n-au văzut, căci ei prăşeau,
ucideau, iubeau, îşi vedeau de treabă.
Dar ei, trecuţi în materie, zăreau
ce eu nu văd, pentru cine-ntreabă.

Ştim unii de-alţii, cât bucuria de chin.
Trecutu-i al meu şi-al lor prezentul.
Scriem poeme – creionul ei mi-l ţin,
eu îi simt şi-mi amintesc momentul.

3
Mama-i cumană, tata-i jumate
secui, jumate român ori de tot.
Gura mamei mi-a dat dulci dumicate,
într-a tatii adevăru-şi găsea loc.
Ei se îmbrăţişează când mă mişc.
Din pricin-asta mă-ntristez uneori –
asta-i trecerea. Aşa sunt. Îmi zic:
„Ai să-nţelegi când nu vom mai fi noi!...”

Îmi vorbesc, căci ei deja eu însumi sunt;
slab fiind, aşa prind forţă reală
eu, amintindu-mi că-s mai mult
decât mult, până la celula primordială
sunt Străbunul, divizat spre-a se-nmulţi:
devin tata şi mama, fericit,
tata şi mama-n două s-or despărţi
şi eu astfel devin Unul însufleţit!

Sunt lumea – cu ce-a fost şi este, tot:
leaturi ce unul pe-altul se atacă,
înving descălecătorii, eu sunt mort,
şi chinul cuceriţilor mă seacă.
Árpád şi Zalán, Werbőczi şi Doja –
turci, tătari, slovaci, români se zbuciumă
în sufletu-mi c-un blând viitor deja
dator trecutului – maghiari de-acuma!

... eu vreau să muncesc. Ajunge lupta
că trecutul trebuie recunoscut.
Una pe alta se-mbrăţişează unda
Dunării, ca viitor, prezent, trecut.
Luptele duse de strămoşi, în fine,
amintirea le preface-n pace lin,
să punem ordine-n lucrurile comune
e treaba noastră; şi nici nu-i puţin.



iunie 1936

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Attila József



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Autorul poeziei nu este Ady Endre, ci József Attila.
haver
miercuri, 23 octombrie 2019