Toldi - Arany János

(Traducere de Csata Ernő)

Preambul
„Îmi amintesc de vremuri trecute,
În vremuri trecute de Tholdi Miklós.ˮ
Ilosvai

Parc-un rug arde în nopți de toamnă,
Văpaia mare departe s-arată:
Toldi Miklós așa-mi apare mie,
Din generație în generație.
Parcă îi văd statura corpolentă,
Din pumni, în lupte, scăpând o directă,
Aud o voce adâncă cu răcnete,
Azi, sigur, Dumnezeu l-ați crede.
Ăsta a fost omul, le nevoi, tare,
Azi, n-are pereche-n șapte hotare;
Dac-ar învia, printre voi să fie,
Fapta i-ați crede scamatorie.
Nu i-ați duce trei, buzduganul,
Praștia și sulița doar prin carul;
Văzând scutul lui imens, v-ar surprinde,
„Chiar și pintenii prinși pe cizme.”
CÂNTUL 1
„Cu o mână o prăjină ridicase,
Drumul spre Buda cu ea arătase.ˮ
Ilosvai

1.
Arsă e mlada tulpinei aride,
Unde pasc multe lăcuste moleșite;
Nu-i măcar un firicel-n germinare,
Nici strop de verdeață-n câmpul mare.
Slugi-n umbra căpițelor, o duzină,
Sforăie parc-ar merge totul strună;
Ah, dar goale, sau abia pline,
Stau căruțele de fân în neștire.
2.
Cumpănă curbă pe sfrijită crăcană,
Adânc se uită-n puț și speră apă:
Un uriaș țânțar, s-ar putea spune,
Cum sângele gliei acum va suge.
La jgheab stau vitele însetate,
Și cu tăunii duc o luptă mare:
Dar lenea pe slugi îi apasă,
Nu-i nimeni de a scoate apă.
3.
Doar un june e zdravăn pe moșie,
Cât vezi cu ochii peste câmpie;
Pe umeri se zguduie draghine,
Încă nici barbă n-are pe bărbie.
Se uită înspre drumul larg departe,
Parc-ar dori s-ajungă în altă parte;
Omul ar crede: că e stâlp de oprire,
Bătut-n pământ, la răscruce, pe margine. 
4.
Ah, frumosule, de ce stai-n arșiță?
Vezi, mulți sforăie la căpiță;
Și javra întinsă cu limba scoasă,
Nu pe soareci să-i gonească:
Sau n-ai văzut un vârtej ce vine,
Care se va lua la trântă cu tine,
Și lingând drumul cum înaintează,
Parcă un coș de fum mare aleargă?
5.
Nu, nu la vârtej vrea să se uite,
Ce-n lungul drumului huiduie:
Dincolo de turnul de praf ce apare,
Vine o mândră armată, lucesc arme.
Cum din norul de praf apare oaste,
Astfel-n inima jună un dor se naște;
Apoi se uită, curbat mereu,
Parcă în ochi ar avea sufletul.
6.
Ostași frumoși, drăguți eroi!
Ce amarnic, ce trist mă uit la voi.
Încotro mergeți? La luptă? La caznă?
S-aveți faimă pentru coroană?
Vă bateți cu tătari? cu turcii,
Să le arătați lor bezna nopții?
Ah, dacă și eu aș fi printre voi,
Ostași frumoși, drăguți eroi!


7.
Toldi Miklós așa gânduri avea,
Sâcâindu-i sufletul cu alean;
Așa cum se fierbe, cum se gândește,
Inima de amar i se răsucește.
Viteaz i-a fost tatăl; și György la fel,
Crescând lângă prințul, un frate infidel;
Și cât el cu slugi-n rând strânge, cosește,
Ăla lenevind trufaș-n curte, la rege.
8.
Vezi, Laczfi arhiduce, cu armată,
Cu trupa arogantă, el-n persoană;
Pe șargul său armăsar falnic șade,
Pe dolman broderii de aur are;
Și-n urmă, cu pene de stârc, tinerei,
Cai cu șei mândre zburdă sub ei:
Privește Miklós, dar la cap nu-i vine,
Îi dor ochii-n astfel de privire.
9.
„Hei, țărane! ce drum duce la Buda?ˮ
Îl întreabă Laczfi îngâmfat, sumar;
Dar vorba pe Toldi-n inimă îl pișcă,
Pulsația și afară e simțită.
,,Hm, eu țăran!'' singur, așa se vaită,
,,Oare, cine ar fi domn-n pusta largă?
Toldi György, poate, vicleanul frate,
Care la regele Lajos, linge vase?”

10.
„Țăran, eu?” - Și la ce s-a gândit, după,
Spre Toldi György a fost o înjurătură.
Și cu prăjina făcând o răsucire,
Ca pe un bețișor, la capăt o ține;
Ține într-o mână și stând drept, țeapăn,
Marcând drumul spre Buda, cum deviază,
Parc-ar fi fost din fier tot brațul, însă,
Nu se clatină cu prăjina întinsă.
11.
Ducele văzând pe Toldi cu prăjină,
Întreaga armată e uimită.
„Ăsta e om” spune Laczfi, „oricine;
Flăcăi, la trântă cine îl învinge?
Sau, care va ține așa prăjina,
Prin care, flăcăul marca direcția?”
Rușine, afront: toți murmură, urlă,
Cu un țărănuș nimeni nu se-ncurcă!
12.
Dar cine s-ar confrunta cu o furtună,
Cu jale viforoasă, cu volbură?
Și cine s-ar confrunta cu o trăsnire,
Cu lungile sale flame arcuite?
De Toldi, doar ăla să se agațe,
Căruia veșnicia îi place;
Cu el, care se luptă, vai și amar,
Ar intra și-n poala mamei, chiar. 
13.
În rânduri compacte trec vitejii,
Despre Toldi vorbesc toți ostașii;
Îi spune ceva drăguț, fiecare,
Lăsându-i un zâmbet oarecare;
Zice unul: „Confrate! vrei-n oaste?
Așa tânăr, e de mare valoare.”
Altul din milă: „frate, ce mare păcat,
Cu tată țăran, tu la fel ai rămas.”
14.
Trece tabăra, calmându-se murmurul:
Vântul peste tot acoperă cu praful;
Toldi foarte trist merge înspre casă,
Tremură-n urmă întinsa pârloagă;
Mersul lui, ca unui taur sumbru,
Văzul, e ca bezna nopții, lugubru,
Suflă de furie, precum și mistrețul,
Aproape se sfărâmă-n mână parul.
CÂNTUL 2
„... cum de la Buda Tholdi György venise,
Pe fratele..........deseori îl mustrase.”
Ilosvai

1.
Așa mormâind Miklós, în jale cruntă,
Dar în Nagyfalu este treabă scumpă:
Parc-arde casa, așa fumegă hornul,
Ară-n aer cumpăna cu coinacul.
Vițel, miel behăie, urlă porcii;
E verdict sever pentru orătănii;
Nu-s leneșe nici fetele bolnave:
La cuină e îmbulzeală mare.
2.
Sluga pune apă, de o poluvină,
Ce dând în clocot, când focul o excită,
Atunci pe pasăre brusc, o scufundă,
Separând de pene și de labe, cât e udă.
Cel ce va feri pe miel, să nu transpire;
Îi va jupui blana prin belire;
Altul în iepure bagă slănine,
Ca să picure de pe schelet, grăsime.
3.
Altul, peste flacără învârte purcelul,
Până la piele îi rade părul;
Se aduce vin în ploscă, maț de capră,
Altul vine cu pâine în covată…
4.
‒ Ce-i cu zarva în casă de văduvă,
Unde cheful, de mult, nu e o regulă?
Doamna Toldi, acum are pomană?
Sau nuntă rânduită de soartă?
Sau în patul funest e plictisită,
Dând altuia viața ofilită?
5.
Nici doamna Toldi n-are pomana,
Nici nuntă nu i-a adus soarta;
Alt motiv are gătitul și ospățul:
György a venit acasă, cel născut primul.
6.
Toldi György e domn mare. Cu multe vite,
Tezaur gramadă și mare mândrie,
Cu mulți ostași în arme, cu slugi,
Armăsari nechezând, câini mulți.
Venind patruzeci, în vizită mare,
Neam de lăcuste nimicitoare,
Și devorând din câștig o parte bună,
Iar restul-n propria tolbă, să pună.
7.
György o salută în treacăt pe mama,
Deși, i-ar ceda și sufletul, asta!
„Celălalt unde e?” vrea s-o întrebe.
Că, zice de frate, nimeni n-ar crede.
„Strânge fânul cu argații, săracul,
Îl chem ‒” dar, domnul György strigă: „Nu e cazul!”
Nu e cazul! mamei așa-i pică,
Parc-ar fi înjunghiată în inimă.
8.
Nu e cazul? ‒ Dar, nedorit și nechemat
Pică flăcăul; cu sufletul înfocat,
Inima și acuma e sâcâită
De tristețe și supărare umilă.
Totuși, ‒ prin Dumnezeu, o minune! ‒
Despre Toldi György, nimic rău nu spune:
Pe ura din suflet pune stăpânire,
Niște afecțiuni nedefinite. 
9.
Întâmplător, subit, pe György cum îl vede,
Dorind involuntar, să-l îmbrățișeze;
Dar, acela, îi refuză brațele,
Îngâmfat, îi întoarce spatele.
Mamă-sa, cu lacrimi în ochi, acum,
Apare în fața fiului aspru,
Tremurând, mâinile își frământă,
Speră încă, dar György, brutal o ceartă:
10.
„Așa mamă! ține-l în brațe pe javră,
Apără-l și de vânt pe a ta odraslă;
Răsfață-l bine, scutește-l de toate,
Un nătărău va deveni, poate.
Acum, pe câmp, e grosul muncii grele,
Dar, stăpânului de ce să-i pese;
Ca un copoi, cina bogată simte,
Lăsând baltă întreaga slugărime.
11.
„Așa l-ai jelit, când ți-am spus, arar:
Nu va deveni nimic, un frivol, doar,
Și de țăran e rău, trage chiulul,
Deși, rabdă munca, e zdravăn, ca boul.
Poți să-l pui în geam: cu talie
Mărită, spre a mamei bucurie…”
Spune György și cu un râset continuă,
La care, Miklós un vai, adaugă:

12.
„Blestem și fals, tot ce iese din gură!
E minciună, Toldi György cum acuză.
C-ai gânduri ascunse, știu bine,
Fii drag la Domnul, cum eu la tine!
Nu sunt bun de țăran, nici de voinic,
Și printre argați un infam nemernic:
Ție scârbă la masă cu o gloată,
M-ai sfârși, într-o lingură de apă.
13.
„Ca să nu-i fiu în drum nimănui,
Plec chiar azi, pot să-mi îngădui;
O sută de mile e lumea largă:
Voi pleca chiar azi, nu-mi pasă,
Dar, luând cu mine, ce-mi aparține:
Vreau frate, ce-mi revine mie;
Îmi doresc dreptul: bani, cai, armă:
Apoi - fie Dumnezeu cu slavă.”
14.
„Copile, ai dreptul, acum ți-am dat!”
Și György strigă tare, lovindu-l cu palma.
Nici Toldi Miklós nu e un porumbel,
Răzbunarea iscând, pe loc, în suflet;
Ochii, scântei de oțel aruncă,
Pumnul vrea, să dea o lovitură;
György se dă înapoi, fiind speriat,
Lovitura asta i-ar fi ultima;

15.
Și pe György l-ar pune în tombă, cu ăsta,
Din mana Domnului n-ar mai mânca,
Unde, ca osul crăpat, prins printre bețe,
Nu s-ar îmbina, până la înviere:
Dar, pe când Miklós tocmai îl atacă,
Mama țipă și printre ei se bagă,
Acoperind pe György, așa îl ferește,
Dar, desigur, pentru Miklós se va teme.
16.
Acum și-a lăsat brațele flăcăul,
Plecându-și privirea-n jos și capul,
Parc-acuma s-ar trezi din febră lungă,
Clătinând iese din casa străbună.
Mergea întristat, tăcut și supărat,
Și s-a așezat într-un colț îndepărtat,
Acolo-n palme aplecându-și capul,
A plâns neauzit de nimeni altul.
CÂNTUL 3
„Pe Miklós, fratele fu tare supărat,
Căci, slujnicul lui fu asasinat.”
Ilosvai
1.
Sigur, n-au fost triști-n casa străbună,
Petrecând printre mâncare, băutură.
Cei sculați de lângă György la masă:
„Vitejii lui, lănci aruncară.”
Cu sânge tânăr, vin vechi zbătând-n vene,
Scăpând sulița din dreapta, alene; 
Glumind cu toții, cu râset năvalnic,
Au fost veseli, ca mânzul sălbatic.
2.
György, după ce, pe săturate a mâncat,
Într-un scaun cu spătar, s-a și aruncat,
Și de sub strașină se delectează,
Vitejii frivoli, cum se joacă;
Apoi, după ce observă departe,
Pe Miklós, stând abătut-n singurătate,
În suflet se iscă ‒ mârșava furie,
Stârnind flăcăii cu așa cuvinte:
3.
„Hei, flăcăi! acolo o dropie,
Cu ciocul sub aripă, stă-n jelire;
E ațipit, leneș? vedeți, zboară?
La gard în jur, faceți o izbeală!”
4.
Când, la câini s-aruncă iepure,
Pe cuvinte, le-au luat pe bune,
Pe lângă Miklós duduie zăplazul,
El fiind trist, mai ales de eșecul.
Căci, este clar, fiind la îndemână,
Chiar, fără pumni, cu bâtă în mână,
Doar pe el țintesc cu glume proaste,
Care, n-a trecut nici de cap departe.
5.
Miklós rabdă încă, dar, cu neliniște;
Înfruntându-și sufletul cu furie;
Apoi, rămâne, în chinul urii,
Cum își bat joc de el nătăfleții.
Căci, pentru el ar fi un bob de fragă,
De brațele lui tot așa se crapă,
Ca, de Samson, ucigând, după scriptură,
Mii de păgâni, cu o mandibulă.
6.
Dar, Miklós a răbdat cât a putut, rabdă,
Răzbunându-se, că n-a băgat-n seamă;
Așa s-a comportat, parcă nu observă,
Nici nu s-a mișcat la marea vervă.
Dar, când sulița i-a atins umărul,
S-a supărat îngrozitor de atacul,
Și a apucat piatra de moară,
Aruncându-o spre frivola gloată.
7
Zboară piatra: unde se va opri?
Unde se va opri, pe cine va lovi?
Fugi, dacă poti! Capul sub sabie!
Nici apa nu te va spăla de crime!
Devii depravat, de casa străbună,
Ca, vierul, ce a fost gonit din turmă:
Care, l-a rănit pe unul prin colții,
Restul pe el și-au probat mușchii.
8.
A zburat piatra, și unde s-a oprit,
Acolo un viteaz pe loc a murit:
Ca, sub presă, s-a zdrobit sub lovitură,
Și sânge a scurs din carnea distrusă.
Pământul cel lacom, i-a supt sângele,
Pe ochi, ceața morții de veghe,
Și pericolul, care l-a distrus pe loc,
A fost dureros la toți, lui deloc.
9.
Iar, György va fi înfuriat groaznic,
Fiindcă, îi pare rău de slujnic.
Dar, de frate ucigaș se va bucura,
I-a venit la țanc, vrând a înlătura.
Acum scopul viclean, curbat, cum este,
Va fi acoperit de legi, pretexte,
Și pe frate, la jude îl va denunța,
Arestat pe loc, asta fiind porunca.
CÂNTUL 4
„Mamei, de Miklós rău îi pare:
În taină, îi trimite mâncare.”
Ilosvai
1.
Ca și cerbul nimerit de săgeată,
Fuge-n pădure, cu durere turbată,
Gonind la izvorul cu apă calmantă,
Pe rană albăstriță să găsească;
Vai! izvorul e uscat, fără apă,
Nici albăstriță nu-i de pomadă,
Tufișurile i-au rupt straiul,
Așa că, e mai slab acum, săracul:

2.
Miklós umblă. Cu jalea pe umeri,
Ce îl înțeapă ca, niște pinteni,
Ca, într-un grajd în flăcări, armăsarul,
Inima zvârcolindu-se în pieptul.
Pribegind prin pârâu, printre trestii,
N-are un culcuș în toiul nopții.
Degeaba a vrut să fie pribeag,
Căci, sufleul bolnav nu are leac.
3.
Ca, lupul de stuf, alungat de păcurar,
S-a băgat într-un stufăriș mare, uscat:
Ș-acolo stuful altceva nu foșnește:
Decât, orfanul lumii largi, el e.
Moviliță perna, trunchi de stuf patul,
Cerul Domnului învelind sălașul,
Când l-a luat sub aripi, noaptea,
Cu un cort negru îl și acoperea.
4.
Apoi visul dulce, ca un fluture,
În robă bălțată pe colo trecuse,
Dar, nu s-a lăsat încă, pe pleoape,
Până-n zorii zilei, aproape.
Temând de țânțari, de stuful cu tăiș,
Mai ales de fiarele din stufiș,
S-a temut de zarva urmăritorilor,
Dar, mai mult de chinul său strivitor.

5.
Dar, la zori de zi, venind răsăritul,
Dispărând țânțarii, s-a stins vacarmul,
Atunci, pe capul lui s-a pus somnul,
Acoperindu-i ochii cu visul;
Punând și miere pe buzele sale,
Tocmit din flori de mac, pentru noapte;
Miere magică, fermecătoare,
Și-a revărsat din gură, chiar bale.
6.
Dar, foamea l-a pizmuit în final,
Repede l-a trezit din visul matinal,
Și atât l-a îndemnat, l-a biciuit,
Până când prin tot câmpul a hoinărit;
Scurmând cuibul păsărilor de lunci,
Lișițe, rațe, nagăți, pescăruși,
A sfărâmat, jefuit cuiburile,
Potolind foamea cu ouăle.
7.
Cu ouă de păsări s-a săturat,
Privind viitorul său, e tulburat:
Încotro merge, ce va face, Doamne!
La cine să apeleze-n lume, n-are.
Fiindcă, ar pribegi, ușor ar pleca,
Dacă în față și mama n-ar avea:
Vai, despre el, dacă nu are veste,
I-ar crăpa, chiar inima, repede.

8.
De trei zile tot de pomană zace,
A treia zi a foșnit stuful-n spate,
Crezând, că-i lup, nici n-a mișcat brațul,
Doar, fratele îl va mușca, nu altul.
Deși, Bence era, fostul său argat,
Trimis în căutare, de către mama,
Care, îmbrățișându-l, cu plânset mare,
Lui Miklós, a spus așa vorbe calde:
9.
„Vai, mânca-ți-aș sufletul, ce bine,
Peste tot te caut, deja trei zile;
Ca, pe acul-n fân, te-am cătat, în fine,
N-aș fi crezut, că azi dau de tine.
Nu ție foame? Ce faci „bre, slugă?”
Nu te-a mâncat o fiară în luncă?
Ia-o și mănâncă, e aci-n tolbă;
Friptură, pâine albă, vin în ploscă.”
10.
Cu asta și-a șters ochii, argatul,
Apoi, de haina veche și pumnul,
A îngenuncheat, tolba a lăsat jos,
Tot ce a fost în ea, pe rând, a și scos.
A pus și masa, așa improvizată,
Doar, din capacul și tolba goală,
Pâinea, plosca, friptura, pe ea,
Cu două mere, dând și maniera. 
11.
Atunci și-a scos briceagul stelat,
Micului stăpân, pe asta i-a dat;
Toldi, cu cuțit feliind pâinea,
Și friptura, cu poftă o înghițea.
Ce bucuros se uită la el Bence!
Privind mai bine, decât, să mănânce;
Parcă ar mânca el, așa dă din gură,
Pe genele sure, lacrimi să curgă.
12.
Când Miklós a terminat și era sătul,
Bence la ploscă i-a răsucit gâtul:
Plosca a țipat, țâșnindu-i sângele
Pe pumnul bătrânului argat, Bence.
Toastându-l cu vin roșu pe stăpânul,
Niște duște înghițind pentru norocul,
Cu dreptul i-a dat esența ploștii,
Ștergând gura cu mâneca cămășii.
13.
Vinul pe bătrân bine l-a înflăcărat,
Deschizând inima! limba s-a dezlegat!
Cu bunicul lui Miklós, a început,
(El, fiind copil cu biciul, priceput);
Continuând cu tata, mama, pe urmă,
Cu György, fratele, cu el, chiar, ca slugă,
Și poate ar fi vorbit, cât lumea,
Dacă, Miklós, trist, așa n-ar începea:

14.
„Vai! ce trist sunt, când te ascult pe tine!
Lasă te rog, lasă, vorbele mâhnite.
În trecut, la foc, sfărâmând porumbii,
Te-aș fi ascultat până-n veșnicii.
De tatăl cel viteaz, cât ai vorbit!
Doar, la miez de noapte s-a sfârșit;
Apoi, abia am putut s-adormi!
Până în zori, nu am închis un ochi.
15.
„Ce a fost, s-a dus: a trecut, ce a fost bun;
Se scrie altfel; destin cu ghinionul;
Am făcut crimă, pribeag am devenit,
Hei, cine știe, cum va fi dovedit?
Dar, cred în Domnul, pe orfan îl ajută,
Căci, e straja orfanilor, tătucă;
Poate, sângele îmi spală pata,
Prin care, mi-a pângărit György, soarta.
16.
„Nu m-am născut deloc, simt în mine asta,
Ca, să stau aci-n rogoz, ca broasca;
Nu-s creat pentru furci, nici de argat,
La furcitura oricui, de cărat.
Mai aștept, doar, să se întunece,
Pentru ca, lumea de pe câmp, să plece,
Luând la spinare picioarele,
Unde-s, nici vântul nu v-aduce veste.”

17.
Bence, s-a întristat, de ce auzea,
Plângându-și micul stăpân, cel pribeag,
A tăcut, apoi izbucnind-n lacrimi,
Cruciulițe desenând pe opinci.
La urmă a început cu doleanța,
Să nu se supere Miklós, pentru asta:
Dar, el consideră, că e nebunie,
S-ajungă, așa repede-n pribegie.
18.
„Vezi, stăpâne, György cu toată trupa,
După câteva zile va fi la Buda:
Atunci, se dă uitării, totul,
În zonă, tu vei rămâne monarhul.
Ne-ai lăsa pe noi, argații,
Ne-ai fost, ca propriii copii?
Lăsând pe Bimbó și Lombár, perechea,
În șapte târguri nu-s asemenea?
19.
„Ai lăsa aci multele drăcii?
Cine ar sălta cu pereche sacii?
Piatra de moară cin-ar ridica
Uluind pe băieți prin tăria?
Vai, nu pleca prea departe, sclavu',
Pe mâhnirea satului Nagyfalu;
Vai, nu o lăsa fără stăpân casa,
Nu o împinge în groapă pe mama.”


20.
Așa l-a implorat, dar, foarte tăcut,
Miklós dând din cap, unde nu i-a plăcut;
Și când a atins-o cu vorba pe mama,
Pe inima sa i-a și pus piatra.
N-a răspuns îndelung, la ce a spus Bence,
Privind stuful, cum șuieră frunzele,
Tot uitându-se la stuf, cum foșnește,
O lacrimă caldă i s-a pus pe gene.
21.
Și parcă ar șterge obrazul transpirat,
Cu palma șterge musafirul nechemat:
Care, a picurat jos prin degetul mic,
Iar, cu Bence așa a vorbit, un pic:
„Spune-i, te rog, mamei bune, asta:
Este amară, fiului soarta:
Mult timp nu-l va vedea, nu-l va auzi;
Nu va avea veste, parc-ar fi murit.
22.
„Dar, de fapt, nu moare, doar așa-ncât,
Omul, când se ascunde foarte adânc,
Apoi, când după un timp, se trezește,
Se aud despre el lucruri mărețe.
Și de mine vor auzi, dar, când vor fi,
De vești, se va uimi și un copil:
Sufletul mamei, de vești se-nalță,
De fală, sper, inima ei nu crapă.”

23.
Miklós a terminat. Iar, el, ca argat
Plosca goală în tolbă a îndesat;
Ștergând frumos briceagul lui stelat,
Îndoind cârpa pe care, au mâncat.
Și-a pus pe umăr tolba ușurată,
Luând rămas bun, a pornit spre acasă:
Ar fi mers, dar, s-a uitat des în spate,
Până la urmă, prin stufăriș dispare.
Cântul 5
„Miklós prin pârâu și stuf pribegise”
Ilosvai
1.
Soarele apune peste câmpie,
Și-a lăsat pe cer mantia roșie,
Dar, în forță, bezna va inunda cerul,
Acoperind bolta, pământul în negru.
Și bătând-n cuie de sicriu, totul:
Doar, stele sclipinde, cu duiumul;
La urmă, găsind și frumoasa Lună
Și pune sus acolo, pentru cunună.
2.
Iar, Miklós a pornit la drumul sucit,
Intrând din ce în ce mai mult în stufiș:
Dar, parc-ar trage o funie din spate,
Nu s-a rupt de văzul mamei lăsate.
Privind înapoi, hei, dar, ce folos?
Ca, să-l vadă, nu-i nimeni acolo,
Dar, tot s-a uitat, s-a și întors, încă,
Pornind pentru rămas bun, după o țîră.
3.
Și cum mergea, mergea înapoi,
Într-un loc smârcul s-a afundat-n noroi:
Călcând tocmai-n cuibul lupului,
Se urla pe jos, de mama focului.
Miklós, pe cei doi, nevrând, a pășit,
Din milă, pe orfani, i-a liniștit,
Ca, și ciobanul, când îl dresează,
Puiul de komondor, îl masează.
4.
Mângâindu-i; doar, rău a făcut,
Că, foșnește stuful-n spate, neprevăzut;
Vine lupoaica, urlând groaznic,
Îl atacă pe el și se bat amarnic.
Lupul ridicat pe labele din spate,
Lovind fața lui Toldi, cu gheare,
Țăcănesc dinții sângerați-n gură,
Parcă, dând scântei, lucind-n clar de lună.
5.
Iar, Toldi se-nvârte destul de sprinten,
Bătăile pumnului sunt rapide:
Lupul-n gură, în nas, are doar sânge,
Ochii holbați i se umflă crâncen.
Nici limba-n gură nu prea încape,
Mânjind-o cu sânge dinții, e mare,
Îi curge saliva, parc-ar fi turbat;
Nu s-a văzut monstru mai înfuriat.
6.
Săturăndu-se Miklós de agasare,
S-ajută cu ambele picioare,
Și ca, taurul folosind coarnele,
A aruncat lupul, șutând cu putere.
Fiara a căzut departe în tufiș,
Rupând, în zonă întinsă, din stufăriș,
Precum, a căzut cu bufnitură tare,
A lovit solul, cu un geamăt mare.
7.
Dar, parc-ar fi intrat în el diavolul,
S-a rostogolit și preia atacul,
Urlându-se cu amarnică furie,
Cu dinți șlefuiți-n luptă revine.
Lovindu-l pe Miklós-n umăr, cu gheare,
Lupul cască gura la două palme,
Cu labele din spate pe genunchiul,
Omoară-l Doamne, pe parazitul!
8.
Asta ar merge, dar acum vine grosul:
Urlă și-l atacă din spate, masculul;
‒ Ce faci Miklós? vai, nu ai șansă!
Cât de zdravăn ai fi, te omoară. ‒
Nu-i nimic! așa fiind caracterul,
La pericol mare, crește și curajul:
Se ajută singur, nu vă fie frică,
Mâncarea lupilor, n-o să devină.


9.
Cum lupoaica s-a luat la trântă,
Toldi i-a cuprins gâtul, ca să-l strângă;
Scapă de gheare și salvând umărul,
I-a slăbit ei forța din tendonul.
Și ochii-s holbați și plini de sânge,
Limba, ca un brăzdar alungit, ajunge:
I s-a blocat suflul și n-a mai scăpat,
Cum și-a deschis gura, așa a rămas.
10.
Atunci, Toldi o prinde făcând un tur,
Și lovește, cum vine spre el, masculul;
Ce se ridică mânios, să revină,
O mușcă furios pe cea murindă.
E clar, că s-ar ridica de oriunde,
Dacă Miklós, lui nu i-ar răspunde:
Dar, așa îl bate cu lupoaica,
Că, nici până-n veci nu va învia.
11.
Toldi, scăpând așa greu de fiare,
S-a odihnit puțin pe niște mormane;
Nici puii n-au rămas-n viață,
Zăcând zdrobiți, întinși pe iarbă.
Mai încolo mama și perechea;
Sub raza lunii, care strălucea,
Privind rece în străfund, lunca întinsă,
Ca, o tavă de aur, încremenită.

12.
Lui Miklós de prezent îi e silă,
Nu cred, că de lupi îi era milă,
Ci, se gândea la propria fiară,
La frate-su, care vrea să-l piardă.
Dar, de ce vrea frate-su să-l mănânce,
De ce-n loc de frate, să-i fie gâde?
Sau, când i-a făcut Miklós pagube?
Dinții pe frate, de ce-și ascute?
13.
Dacă, de la lupi ar lua exemplu:
Și colo mai rău ar fi frate-su:
Cuibul își apără o fiară,
Dacă, nu va fi atacat, nu atacă.
La omor, doar, foamea împinge,
Când, e săturat, pe nimeni n-atinge;
Și atunci, turma va fi decimată,
Cruțând-o mereu pe propria rasă.
14.
Dar, fratele său - dar, fratele său,
De ce ar vrea, să-l omoare: zău?
Doar, cu sânge îi trece setea?
Dacă, îi răpește moștenirea?
Sau, cu cel ce îi vrea sângele,
Ca, la lupi, ar face socotelile?
În om suflul e mai stabil, poate,
Și de asta, György n-are nici moarte?

15.
…Stai, stai, Toldi, ai gând criminal,
Vai, nu prin sânge s-aibă un final.
Să știi: sângele din omor de frate
Strigă până în cer, pentru răzbunare.
Să știi: omorând pe frate, e parcă,
Ai omorî-o propria viață;
N-ai teamă, că Dumnezeu vede,
Lasă-l, să rezolve astfel de vendete.
16.
‒ Acuma, parcă la ceva s-ar fi gândit,
Brusc s-a sculat și spre fiare a pășit,
Repede le-a aruncat peste umăr,
Așa pornind la drum-n bezna nesigură.
Prin stufișul dens a mers în mare fugă,
Lăsând în urmă o potecă îngustă.
Cu lupii în spate, până în talpă,
Nu și-a întors capul până acasă.
Cântul 6,
„Mama bocise lui György pentru Miklós”
Ilosvai
1.
Turnul din Nagyfalu e în clar de lună,
Pe lângă pășună stă casa străbună;
În spate, o livadă în înflorire,
Parcă ar fi o pădure de câmpie.
Din grădină, casa are o intrare;
Unde, chiar doamna Toldi doarme;
Cu tufă de rozmarin la fereastră:
Flăcăul, chiar acolo veghează.
2.
Pe lupi, Miklós, așa cum ajunsese,
Pe iarba din grădină le lăsase.
El, tiptil, parcă, ar fi venit la furat,
La ușa mamei sale s-a furișat,
Tot trăgând cu urechea, dar în zadar;
Doar, gândacul roade în căpetar;
Ar zornăi, doar cu semne modeste,
Dar, e nedecis, pe clanța, s-o apese.
3.
Ei, cum a intrat-n el teama asta?
Altminteri, și pe dragon l-ar înfrunta;
Îi e teamă doar, pentru mamă,
Nu cumva la gălăgie, să tresară.
S-ar putea întâmpla, fiind trezită,
Nici geamul, ușa, să nu deschidă,
Ci, ar face larmă, începând, să urle,
De fapt, n-ar putea nici, să discute.
4.
De asta, pe lupi luând în spinare:
Ocolește casa-n cealaltă parte:
Unde, dormi animalele toate:
Chiar și câinii, în șoproane.
Și György doarme: are deschisă ușa:
Cu un voal alb îl acoperă luna;
Iar, sub strașină, la casa străbună
Dormi toți slugii de caraulă.
5.
Lumea doarme. Miklós nu ezită,
Îi întinde jos, lupii pe prispă,
Apoi, pe suliți luând în mână,
Care, altfel, de perete se sprijină;
Fixând de pământ străjerilor țoala,
Neputând scula, când sună alarma,
Intră-n casă. Vai! Pe Toldi Görgy, acum,
Dacă, nu l-a luat, îl va lua dracu’.
6.
Miklós, pândește acolo, lângă plasă,
Din György suflul, precum vrea, să iasă;
O strângere ‒ chiar, cu multe suflete,
N-ar mai sforăi, ar intra-n tăcere.
Și începe: „Aș putea, să te ucid,
Ai merita, însă, am capul lucid,
Dar, acuma nu-ți fac niciun rău,
Îți semnalez, că am fost aci, zău.
7.
Cu asta, a luat-n brațe fiarele,
În patul ros, pe margine, culcându-le,
Așa, vorbind cu ele: „nani, somn ușor:
Fratele vostru doarme aci, cu spor.”
Iar, el s-a dus-n camera secundară,
Unde a stat mama-n doliu, la masă:
Pe masă, mâinile-s împreunate,
Pe ele lăsându-și capul, de jale.

8.
Visul dulce degeaba o pândea,
N-a reușit să-i spargă tristețea,
A înșelat-o și ultima oară,
Lăsând-o cu frisoane în capcană;
Astfel, i-a intrat-n ceafă, apoi,
Plimbându-se până-n jos și înapoi,
A îmbătat-o bine, a amorțit-o:
Numai, atât a durat, ațipind-o.
9.
Ațipirea nici nu a fost lungă:
De zarva lui Miklós fu întreruptă;
Tresărind femeia, a auzit-o,
Însă, Miklós așa a însuflețit-o:
„Dragă mămucă, frică, să nu vă fie:
N-aduc casei nicio primejdie,
Umblând noaptea, ca niște spirite,
Dacă, aș veni ziua, m-ar ucide.”
10.
Auzindu-l, văduva nu s-a speriat,
Cu brațele pe fiul, l-a îmbrățișat,
Cât un bănuț, nici atât loc n-a avut,
Unde, să nu-i fi sărutat obrazul.
„Vai, te văd iarăși! n-aș fi gândit,
Cam, disperată, aproape am murit,
Dar, Doamne! de ce vorbesc așa tare:
Fratele tău, e aci, aproape.”

11.
Atât i-a zis mama; să n-o întindă,
Dac-ar fi-n Hortobágy, în pusta întinsă,
Și acolo l-ar îmbrățișa, mișcată,
L-ar săruta, cu buză îndurerată.
Observă Miklós, cum tremură, cuprinsă,
Poate, s-ar prăbuși, fără s-o țină;
Și el fusese mișcat înfiorător,
Nici n-a răspuns pe loc, ci, ulterior.
12.
Vrând a se ține tare, dar, degeaba!
Parcă i-ar fi intrat un ac în nara,
Sau, sub nas hrean ar fi fost răzuit,
Parc-a fost înjunghiat, așa a simțit.
Începând să plângă, curgând lacrimile
Pe fața mamei, bunei părinte,
Ca și când, s-adună apa din versante,
Lacrimile au fost amestecate.
13.
Miklós și-a întărit inima-n fine,
Ochii-s pe firele ei albite,
Și-a revenit chiar, îndreptându-se,
Stăpânind și jalea, întărindu-se.
Vorbind mamei: cu astfel de cuvinte:
„Înceată mata, cu sărut, puțintel;
Clipa e foarte scurtă pentru mine:
Am venit, să vă spun, rămâi cu bine.

14.
„Nu sper, c-aș putea aici, rămâne,
De György, pe el, Domnul știe unde pune;
Mă tem, că i-aș deveni ucigașul…
Nu! nicicând ‒ de aia, nu e cazul, ‒
Doar, una vă spun: să nu fiți tristă;
Rămâneți cu inima fără frică:
Nu de aia plec, ca să nu mă întorc;
Am harul Domnului, nu voi fi mort.
15.
„Simt o putere mare-n ambele brațe,
N-o irosesc la mori, treierate;
Am auzit tatălui vitejia:
Doar, eu i-aș defăima ginta?
Plec la ostași luptători, la Buda,
Să-i arăt și regelui figura,
Și fratelui nu-i va fi rușine,
I se va rupe splina, de invidie.
16.
„De asta, vă rog frumos, mămucă dragă,
Să nu plângi și nu fi îngrijorată;
Cine n-a murit, nu este de văitat,
Că, și mortul cândva, chiar a înviat…?
Ar vorbi și mai mult cu părintele,
Dar câinii începu să zbiere,
Precum a auzit, și-a dat seama,
Că, mai înainte greși treaba.

17.
Câinii făcând așa mare larmă,
Că, el a adus lupii în ogradă;
Ăștia îi trezesc pe toți-n casă;
Tocmai, de frică și vorba scurtată:
„Nu pot să rămân din lipsa timpului,
Mata, să rămâi-n slava Domnului;
Domnul, să vă aibă-n grijă pe voi:
Fie la fel și-n viața de apoi.ˮ
18.
„Slăvit, slăvit, să fii!ˮ… mămuca spuse,
Cine, să fie slăvit? doar gândise;
A știut că, cel ce de inimi știe,
Le va găsi dorurile întregite.
Totuși, când s-a rupt de piept flăcăul!
Nu-s cuvinte pentru a povesti răul:
Printre ei liantul a fost-n inimă,
Ce nu s-a desfăcut: ci s-a rupt-n tulpină.
19.
Câinii, totuși, zbieră, țipă,
Cu urlet au venit până la prispă,
Slugii s-au sculat cu greutate,
L-au sculat și pe György, cu zarvă mare.
„Cine a fost aci? cu așa văitat,
Cum au găsit acolo, lupii-n pat.
„Ăsta Miklós a fost! E doar, urma sa!
După el! După el! Așa, alandala!

20.
Când, un cuib de viespi se revoltă,
Acum, așa merg treburile în zonă:
Pe pridvorul lat, toți se-mpiedică,
Trupa trezită, e încă zănatică.
Încotro fuge, nici unul nu știe,
Doar, pe drumul nebunilor să fie;
În final, György, după ce îi ceartă,
Pornește-n față, restul îl urmează.
21.
Aude văduva, zarva gonirii,
Cornul, țipete, cum latră câinii?
Aude, cum sună: în față! în față!
Știe la cine? lui Miklós, în față?
Nu! ea n-aude. Pentru fiul plecat,
Stând în picioare, s-a și clătinat,
Și s-a prăbușit frumos, în patul făcut:
Domnul știe, leșinată, cât a zăcut.
Cântul 7
„Așa milui jalea femeii,
Spuse, va urma calea răzbunării.ˮ
Ilosvai
1.
Cel care, în lume singur se va trezi,
Să n-aibă frică: Domnul îl va păzi,
Precum, și pe Miklós l-a păzit, iată:
Învelind Luna într-o nebuloasă;
Și nimic nu s-a văzut, bezna s-a lăsat,
Duduind oribil, cerul a fulgerat:
A și străfulgerat pe un străjer valet,
Crăpându-se pe loc, fără un vaiet.
2.
Nu, nici Toldi György n-a luat în glumă,
Că, trăsnetul era gata, să-l distrugă,
Pe javrele dispersate le-a chemat
Și rătăciții s-au încolonat:
Dar, era aproape dimineață,
Când, ajunse acasă, trupa udată,
Și de ghinion, inima-i înfrântă,
Tot, ce a chibzuit, n-a fost o izbândă.
3.
Noaptea, Miklós departe ajunse,
Cu ploi, fulgere, vânt, era să lupte,
La crăpat de ziuă, după negură,
S-a trezit într-o mare, aridă pustă.
Cine i-a fost-n tot drumul partenera?
Soarele, pe boltă îl urmărea:
L-a ajuns, l-a trecut; lăsând-n izgonire,
În beznă umedă, în nemărginire.
4.
Trei zile trecu. În a patra, prânzul,
Munți înalți au plutit-n mirajul:
Ce nu a mai văzut, Miklós s-a mirat,
S-a uitat la munte și nu la miraj.
S-a grăbit tare, deși, era obosit;
În amurg, fortul de la Buda l-a zărit;
A și ajuns înainte de asfințit,
La celebrul Rákos, pe câmpul cel vestit.
5.
Câmpul Rákos, cu Pesta e învecinat,
Drumețul sub Pesta ajunse pe-nserat.
Amurgul, lângă un cimitir l-a surprins,
În cimitir, la un recent morman, întins.
Dar, acolo, ce fel de mormânt se-nalță,
Acum, Miklós cu asta, n-are treabă:
În haină de doliu ‒ Oh, Doamne! ‒
Mamă sa plânge pe o cruce, poate.
6.
Dar, n-a fost mă-sa, leit, ca ea, doar,
Ar muia stânca cu bocetul amar:
Doar, lui Miklós, să n-aibă milă,
Când colo, n-are stâncă-n loc de inimă?
Ceea ce, inima i-a mișcat-o,
După cine plânge? a și întrebat-o,
Văduva-n doliu (că, a fost văduvă),
Așa i-a răspuns plângând, abatută:
7.
„Vai, băiete! nici să nu știi:
Azi i-am îngropat pe doi fii:
I-a ucis un ceh, pe plavul-n Dunăre,
Doamne, bagă-l-n iad, fără scăpare.ˮ
Mai mult nu a spus și asta fragmentat;
De plânsetul mare, glasul i s-a blocat;
Pe pământul negru a îngenuncheat,
Gemând, pe ambele cruci s-a aplecat.

8.
A durat mult așa. Miklós a așteptat,
Ca, văduva cu plânsul, să fi îcetat;
A încetet, cel puțin, așa s-a părut:
Nu a plâns așa tare, un pic a tăcut.
Atunci, i-a spus: „Aud, precum aud,
Dar, nu înteleg femeii, necazul:
I-au ucis fiii, cine, de ce?
Pentru sânge: cine îi dă pedepse?ˮ
9.
S-a îndreptat, auzind aceste vorbe,
Stăpânindu-și durerea feroce;
Chipul ei, slab și palid a apărut,
Numai, ochii negri s-au văzut.
„Sânge pentru sânge, spui? Vai, nu e,
Care, durerea mea să-mi curme;
Am sufletul sterp, ca miriștea secă,
De unde, spicul e luat de seceră.ˮ
10.
Toldi spuse: „Lasă mata, cu jelire,
Că, cei doi viteji, nu învie:
Dar, așa să mă ajute Dumnezeu,
Că, îi voi răzbuna pe ceh, zău.
Dar, vă rog frumos (vedeți, nu în zadar),
Spuneți-mi totul, pe bune, s-am habar;
Și eu am acasă mamă văduvă,
Știu, cum să am milă de o mămucă.ˮ

11.
Și femeia tristă, încurajată,
Deplânge istoria adevarată:
Pe plavul-n Dunăre, un ceh se dă mare,
Și are un noroc teribil, aparte;
Se laudă, își arată mușchii,
Și își bate joc de maghiarii:
Mulți s-au bătut până la moarte,
Văduve, orfani lăsându-și-n spate.
12.
Vitejii săi, ieri fuseră;
N-au avut pereche-n întinsa țară,
Așa băieți, n-au fost în zonă:
Și acum într-o tombă zac, împreună!
E de groază; nici n-apăru încă,
Care, pe acest ceh, să-l ia la trântă;
Deși, va fi pe plav de dimineață,
Cu multă blasfemie, vorbă trufașă.
13.
Miklós, înțelegând cauza la faptă,
Pe urmă, cu ea n-a avut treabă,
Salutând-o, ș-apoi, porni spre Pesta,
Dar, în drum, despre fapte mari cugeta.
Din stradă-n stradă a mers, în grabă mare,
Parcă el, bine le-ar și cunoaște,
Doar, haotic, a umblat haimana:
Pe piept pâinea, în spate casa.


Cântul 8
„..............Rege......................
Dacă, l-ar ține pe Miklós acasă, ar fi păcat.ˮ
Ilosvai
1.
Iar, Toldi György înțelept a cugetat,
(Ca, să nu mă încurc rău, la înșirat),
A gândit bine, cum zic, a pus la cale:
Cum, să fure averea de la frate.
Înainte de Miklós, a mers la Buda,
Ca, la regele, să-i sape gaura.
Și descălecând, s-a dus acolo, taman,
Așa ponegrind, pe băiatul sărman.
2.
„Maiestate! e amar pentru mine,
Ce am de raportat, ca obligație;
Amar, că sângele apă nu devine,
Cine a fost frate, frate se menține.ˮ
Aici a încetat și parc-ar plânge,
Cu o batistă, ochii parc-ar șterge;
Ochii fiind roșii de ștergere,
Dar, lacrimi n-a văzut nici regele.
3.
Iar, regele așa îi vorbea:
„N-am auzit, că frate ai avea,
De ce-n curte nicicând nu l-ai condus,
Nu l-ai prezentat, nu l-ai introdus?ˮ
Iar, György răspunse: „Oh, Maiestate!
Pentru mine e doliu și surpare,
Dar, ‒ˮ (și suspinase la acest adânc, dar),
„N-ar fi demn la al dumneavoastră har.ˮ
4.
„Miklós, la zece ani, ca băietan,
Când, ne-a murit tata, a rămas orfan,
Am vrut, să-i fiu, un tată surogat,
Și așa cum se cuvine, să-l fac ostaș;
Dar, bețiv, prost: fără bun simț și grosolan,
A rămas acasă, pentru golan, țăran;
Deși, a avut forță, destul de mare:
Dar, ce folos? dacă, stă în putoare.ˮ
5.
Regele a răspuns: „Eh, sigur e păcat,
Dar, ai greșit, că nu m-ai informat,
Spuseși, că posedă o forță mare:
Mă miră, totuși, la lupte nu sare.
Dar, ce a trecut, încă, nu-i de prisos,
Adu-l aci, să-l văd eu, te rog frumos,
Vezi, în școala mea, va fi format;
Dacă nu, atunci va fi bun d-un soldat.ˮ
6.
„Vă mulțumesc, mulțumesc Maiestate,
De fratele nedemn, așa cugetare,
Vai! e tardiv: s-a pierdut fratele,
O crimă premeditată comisese!
Vai! cu ce plângere, să vă necăjesc,
Mi-a omorât într-o zi pe un străjer…ˮ

Spuse György, și gemând, pe un sfânt s-aplecă;
Regele l-a privit, fața se-ntunecă.
7.
Fața regelui, de ce s-a-ntunecat,
Nu i-a zis lui György, dezinteresat;
Au tăcut mult, când, Maiestatea
Rege, așa a întrerupt liniștea:
„Mai există un mod de grațiere,
Adu-l pe băiat la Buda, repede:
Un ceh puternic, pe plavul în Dunăre,
Pe mulți-n duel, stă, să-i omoare.
8.
„Să vină fratele și cu el, să lupte:
Îl învinge, ori la tombă se duce,
Dacă, îl va învinge, va fi grațiat;
Dacă nu, va fi pedepsit pentru păcat.ˮ
Ăsta spuse regele; dar n-a fost vesel,
Chiar, suspinase inimos, fratele:
„Vai, pentru el e târziu de asta:
A plecat, pribegind în toată țara.
9.
„Unde a dispărut? plecând de acasă,
Luând rămas bun, doar de la poartă,
A dispărut, a plecat în pribegie;
E viu, ori mort? Dumnezeu știe.ˮ
Așa se văita György, plin de trădare,
Ei, cu trup și gânduri total false,
Arătându-și adevărata față,
Așa continuând vorba sa mârșavă:
10.
„După lume și lege, el e terminat,
Și eu îi moștenesc avuția:
Aș putea ocupa, aș lua de drept,
Dacă, așa aș dori, să și procedez.
Dar, unii sau alții ar spune,
Că, György vrea de la frate-su, să fure.
Iată! pe ăla l-a alungat-n lume,
Apoi, i-a intrat-n posesiune.
11.
„Doamne ferește, s-am așa avere,
Și s-aud dinspre lume defăimare!
Cine ar garanta că, nu mă va lovi,
Și pentru avuție, nu mă va zdrobi.
Asta nu doresc, nici nu e oportun,
Ci, la tronul tău, pe taburet depun:
Cel ce e demn, Înalțimea Ta știe,
De la rege, s-aibă, ca donație.ˮ
12.
Spuse Toldi György și adânc s-a aplecat;
Regele înțelegând, cum a judecat;
A ghicit bine dorința principală,
Ce, a urmat György, fără îndoială:
A solicitat scrisoare regală,
Că, de fratele, s-aibă siguranță,
Dacă, peste ani, ar primi grație,
Și ar dori înapoi pe moșie.

13.
Alteța Sa Regală a zâmbit, nevrând,
Și așa l-a prins pe György, în propriul gând:
„Pe moșia fratelui, o iau,
Și tu ești cel demn, ție îți dau:
Ți-o dau, asta va fi condiția,
Ca, mâine pe ceh îl vei lichida,
Și vei fixa pe fort capul retezat:
Așa vei primi sigiliul regal.ˮ
14.
Toldi György a devenit roșu, ca un crab,
La lumina zilei văzând neclar, slab,
Se-nvârtiră-n jur chipuri cioplite,
Puțin i-a lipsit, să nu se leșine.
Și o adiere rece l-a cucerit,
Îi era frig, ba transpira: s-a albit,
Păli, nu i-a rămas atâta sânge,
Cât, măcar pentru un țânțar ar ajunge.
15.
Foarte târziu, cu vorbe agale,
Așa a răspuns la vorbele regale:
„Spun: de la frate nu-i doresc moșia,
Am renunțat, să nu-mi strângă inima.
Așa vorbise și pe rege salutase,
S-a dus acasă și de păr apucase,
Smulgându-și părul și lovind fruntea,
L-au pândit slugii: când e de legat.

Cantul 9
„Taurul zburdă, funia se rupsese…
Miklós o droaie de ficat primise.ˮ
Ilosvai
1.
Străzile Pestei strălucind în lună,
Multe coșuri sunt albe în lumină;
Șindrili pe case, se umilesc-n decor,
Acoperind și pereții caselor.
Ai crede: locuiesc în mansarde,
De asta au făcut mai înalte;
Acum, pereții la etaje se pun,
Cu acoperiș din nou reînceput.
2.
După un drum lung, frânt de oboseală,
S-a așezat Miklós, în drum, pe o bancă;
Umbla lume fină; dame, fete, domni,
Privind pe ei, simțindu-i anoști.
Și-a lăsat capul jos, de multă jale,
Că, în tolba goală n-are parale,
De patru zile a mâncat ciuperci,
Ce a găsit pe margini de poteci.
3.
Subit, o larmă, țipăt mare s-a creat:
E foc, potop sau fortul e atacat?
Nu-i incendiu, potop, nici dușman,
Dimpotrivă, e un fenomen inuman:
Pe strâmta stradă, un taur alergase,
Scăpând de la abator, din întâmplare;
Muge, urlă, mirosind dâra de sânge,
Ce, din urechi pe piept se prelinge.
4.
Măcelari, care încotro, fugiră,
În mână, câte o funie să-l prindă,
Până n-ajungeau la loc protejat,
Nici de dulăi, nu le-au păsat.
Deși, la pod șase dulăi lătrau,
I-au ațâțat pe toți la taur,
Care, au fugit, n-au fost leneși,
L-au și mușcat de garf și de urechi.
5.
Când, unul i-a sângerat urechea
Și a simțit în ureche durerea,
Mugiră teribil, chiar l-a scuturat,
Așa, de pe urechi, l-a și aruncat.
Au căzut dulăii, înrăiți,
Tare s-au lovit jos, lângă pereți,
Câte o bucată, dac-a rămas-n gură,
Și-au arătat colții din ură.
6.
Măcelarii strigau: „prinde-l, prinde-l!ˮ
Dar, taurul turbat, în cerc se-nvârtise,
Pe dulăul, ce de el s-apropiase,
L-a ajutat cu coarne, să zboare.
Unul ajungând în curtea vecină,
Altul, murind de coarne, prin belire,
Măcelarii, ce să facă, pesemne?
Pe dulăii morți, să-i îndemne.
7.
Însă, taurul, ca un vârtej fremătat,
Nu s-a uitat-n drum, nici-n lung, nici-n lat:
Atacând, ori-n față, ori din urmă,
Fugiră toți, de moarte sigură.
Țipă femeia, tare disperată;
Bărbații strigă: în față, în față!
Dar, curaj în față, nici unul n-are,
Ci, s-ar ascunde și-n gaura de șarpe.
8.
Dar, Toldi n-a fugit, doar, s-a ridicat,
Și pe taur, chiar-n stradă l-a așteptat.
„Ce vrei frate! ești nebun? nu vezi,
Pe taurul brutal drept spre tine venind?ˮ
Miklós l-a văzut, sigur, cum să nu-l vadă?
„Urlați voiˮ ‒ cu așa judecată,
Lăsând vorbele, lângă el să treacă,
C-a urmărit taurul, care atacă.
9.
Taurul pe Miklós, așa cum l-a zărit,
A răscolit praful și urât a mugit,
A împrăștiat pământul prin coarne,
Cum, la batoză pleava întoarce.
Totodată, pregătind-n forță la luptă
Lăsând în jos coarnele să-l împungă.
„Gata! moare! vai, vai!ˮ țipară
În Pesta, din fiecare fereastră. 
10.
Nu deloc! bătând din picior în față,
A hăulit cu o voce înfernală:
Șocând pe taur, cu astfel de mișcare,
Și-ntr-o clipă l-a apucat de coarne,
Tocmai la abator, așa, l-a târât,
Unde, la măcelari a strigat urât,
Au și apărut după așteptare,
Cărând funii tari și pripoane.
11.
L-au și legat de o grindă groasă,
Cu cornul strâns de un picior din față;
Gloata s-a dispersat: măcelarii
Culcându-se în șopron-n bezna nopții.
Miklós s-a așezat într-un colț aparte,
Acolo vrând, să doarmă, la noapte;
Perna i-a fost un cap de stâlp în furcă,
Așternut i-a întins raza de lună.
12.
Totuși, măcelarii nu-l lăsară,
Tocmai-n șopron să se odihnească,
Aruncând o bucată de ficat, lui,
Și spunând, „du-te la mama dracului.ˮ
„La sute de vieți, ar fi o primă,
Că, la salvator se aruncă o milă ‒ˮ
Așa gândind și ficatul jos a lăsat,
La un dulău flămând i-a aruncat.

13.
Apoi a mers pe stradă. Șușotise
Cineva: „e, cel ce, de coarne-l prinse,ˮ
Ici-colo a văzut câte o față,
Retrăgându-se din geam și poartă.
Apoi, s-a închis tabla de la geam,
Și scrâșnit de cheie se auzea,
Apoi, liniște fu, rece și aspră;
„Euˮ zise Toldi, „unde, să am vatră?ˮ
14.
Câte lucruri și-a adus aminte!
Chipul mamei, plutise înainte,
Când, fu la ea, de un rămas bun scurtat,
Îl strânse, iar pe obraz l-a sărutat.
Și atunci, a fost o noapte lină,
Și atunci, avea un clar de lună,
Și atunci, el a fost scos din toate,
Fără un loc de odihnă la noapte.
15.
Apoi, pe chipul mamei l-a lăsat,
Cu gândul, rapid, la văduvă a zburat,
Cum, a plâns pe cruce, cu măini strânse,
Pe fiii, cehul crud, îi ucise.
I-a venit-n minte promisiunea:
„Oh, a lupta cu el, cum voi putea?
Unde am scutul, sabia și armura?
Acceptă gigantul ceh cu mine lupta?

16.
„Oh, campionul ceh, ce sunt eu lui,
Va râde de mine, mă va disprețui,
Sau, nu mă lasă aproape, măcar,
„La o parte jegosuleˮ spun, când apar.
S-a descurajat Miklós la astfel de gând,
A umblat agale pe stradă, suspinând,
S-a oprit, aruncând în jos privirea,
Parcă, sub picioare vede ceva.
17.
Ridicându-și ochii, s-a activat,
S-ar crede, că fuge, așa a demarat,
A mers, a mers drept-n cimitir, la groapă,
Chiar, unde văduva a fost lăsată.
E ușor de ghicit și cu ce scopuri:
Flăcăii avură arme, armuri;
„Le iauˮ spuse, și se bucurase:
Vai! și bucuria îl părăsise.
18.
Printre morminte, alandala a umblat,
Dar, nu s-a dat măcar, d-un suflet blestemat:
Unde s-o caute casa cu văduvă?
Budapesta, mii de inși ocupă.
Văzând în zadar orice încercare,
A fost degeaba legământul mare;
E un joc inutil, jurământul său,
Jucând cu el soarta, copilul rău.

19.
Căci, cei vii nu l-au găzduit,
În lumea morților s-a adapostit;
De rouă, mormântul a fost reavăn,
Stropi din cer, pentru cei din groapă.
S-a uitat sus, la Calea Lactee;
La pribegie s-a gândit cu durere;
Ca, pasărea cu o frică imensă,
Așa și speranța-n inima veștedă.
Cântul 10
„Mama, pe argatul lui György îl rugă,
Dacă, Miklós va avea nevoie,
Pâine de secară să-i dea.ˮ
Ilosvai
1.
Când speranța, la nefericitul treaz
Și-a pierdut credibilitatea,
Un somn promițător îi va trimite,
Cu asta îndulcindu-l în sărăcie.
Miklós în vis a obținut victorie
Și de la rege, pentru păcat, grație;
În mână strălucind perlele armei,
Lacrimi de vrajă-n ochii mamei.
2.
La tropotul cailor: visul a zburat,
În clar de lună, Toldi, grabnic s-a sculat,
Nu-i nevoie departe a privi,
Călărețul a mers pe lângă cimitir.
Și cine a fost el? Nici n-ar fi crezut,
Când, pe bătrânul Bence l-a recunoscut:
„Hei! cine-i? Bence, tu ești, frate?
Doamne! ce noroc am! nu se poate!ˮ
3.
Ce să spună argatul de onoare,
Că, nu-i Bence, ci cutare, cutare,
Pe când, Miklós de pe cal l-a descălecat,
Și obrazul prafuit i-a sărutat!
Dar, Bence n-a înțeles din asta nimic,
Doar că, a scăpat din tombă un spirit;
Dar, Miklós, îndelung tot i-a explicat,
Până când, a priceput ce s-a întâmplat.
4.
Apoi, când i s-a luminat mintea,
Nu uită până vine moartea;
Nu va uita niciodată omul,
Cum își tremura de frică tot corpul;
Ce văzu, îi ajunge până-n veci;
Pipăind oasele, dacă-s întregi;
Au curs lacrimi din ochii lui,
Ca aversa din norii Domnului.
5.
Bucuria și jalba, cam mult a durat,
A povestit Miklós, ce i s-a întâmplat,
Doar, n-a vorbit el, fără încetare:
S-a interesat de mama sa, ce are.
Cum se simte mama? cumva e bolnavă?
După fiul pierdut e întristată?
La ea stă celălat, ce hram poartă?
Vai! și cu ea, rău se comportă?
6.
Dar, Bence i-a dat lui de înțeles,
Că, pentru mama, să nu se întristeze,
Nici György n-o deranjează, a plecat,
Și inima de jale, nu i s-a crăpat;
Doar, pe Miklós vrea, mort-copt, să-l vadă,
Chiar, căutându-l în lumea largă,
Și a promis, că oricum îl găsește,
Dacă, cincizeci de mile va merge.
7.
„Nu de alta m-a pus-n drum, chiar pe mine,
Să te caut, Miklós, tocmai pe tine,
Ca, să-ți fiu argatul tău fidel,
S-am grijă de nevoile tale, nițel.
Oriunde, să-ți fiu bun partener,
Să te ajut, dac-ai avea probleme…ˮ
Asta spusese Bence, și încă multe!
Cine ar pune-n versuri pe toate!
8.
Hotărî, că vor rămâne de înnoptat;
Bence, pentru cal, ovăzul i-a lăsat,
Și pita, ce avu lângă ciochină,
De așa ceva, Bence a avut grijă;
Și tolba pe ciochină se atârna,
Bence și-a băgat până în cot, mâna;
Scotocind acolo, și spuse: „Iată;
Ia, frate, ai o pitișoară.
9.
„Asta, de mamucă, ție e trimisă,
Tot de ea frământată și prăjită,
Și mi-a poruncit, neînduplecată,
Ca, să-ți dau ție, netăiată.ˮ
Și i-a dat, cu cuțitul laolaltă;
Începu Miklós, s-o taie de-ndată:
Dar, pita nu s-a despărțit în două,
Ci, s-a rupt lama, care n-a fost îngustă.
10.
Bătrânul s-a mirat: „Ei, cum naiba
A uscat-o așa vântul în desaga!ˮ
A privit lama: unde, cum s-ar potrivi,
Gândind: ce bine ar fi, dacă s-ar lipi.
Dar, Miklós nu a rămas fără speranță,
Că, va muri cu pâinea în față:
A rupt pâinea fără ezitare,
Iată, o bucată de fier cade.
11.
Bence, s-a aplecat, de jos să-l ridice:
Fier a fost, dar o micuță cutie,
Deschise ușor, n-a fost încuiată,
Ce văzu, a rămas cu gura căscată:
Plină cu aur bătut, bucăți multe,
De când respiră pe această lume,
(Deși, și-a mâncat mălaiul, bine)
Și nu văzuse atât aur, susține.

12.
Și Miklós nu s-a bucurat de tezaur?
Ba da, n-a avut nicicând atât aur,
A țopăit teribil de bucurie,
Ziua de mâine având în minte:
Cum își va cumpăra arme, țoale!
Cum îi ia capul la ceh, oare!
Cum așa și dincolo? ‒ Câte trec prin cap,
Câte lucruri frumoase a visat!
13.
Iar, după ce s-au bucurat nespus,
De numărat aur pe mormânt s-au pus;
Toldi numărând bucată cu bucată,
Și Bence ținându-i palma uscată.
După care, spune: „No, tu, palmă de moș!
Așa, n-ai avut din moși-strămoși.
Dar, ce tot vorbesc, ce-mi scapă din gură ‒ˮ
„Nu, deloc, e rotund: a ajuns la sută.
14.
„Tu, frate Bence, acum, ia ascultă:
Pune-i bine, sunt nouășnouă;
Pe ultimul bănuț las la îndemână:
Acum, bem ceva, că totul mă încântă.ˮ
Argatul fidel tot s-ar fi împotrivit,
Dacă, plosca lângă șa, nu s-ar fi golit:
De rouă, e umedă din afară,
Dar, în interior, chiar foc scapără.

15.
Nu a trebuit să meargă departe;
Au găsit o tavernă aproape:
Care, a fost un birt murdar și peticit,
Pe șesul din Hortobágy s-ar fi potrivit.
În față, cu o crăcană însetată,
Unde Bence legă calul cu povară;
Toldi a intrat: a fost beznă în casă,
Lovindu-și capul de cosoroabă.
16.
„Hei, hangiu! unde ești? Maică!
Dormi, sau ai murit? n-ai lampă?ˮ
„Nu dorm, (pe cine îmi aduce vântul?),
Ai fitil: și-n cupă or oca vinul?
Nu-mi trebuie-n oca, nici-n cupă,
Nici un strop, sau adu-mi o cană!ˮ
Hm, așa a mormăit la asta, hangiul,
Gândindu-se: mi-a venit bețivanul.
17.
Între timp, Bence aduse săculețul:
Lui Miklós i-a plăcut dumicatul,
A mâncat cu spor, abia înghițea,
Acuma, nici trei nu-l ajungea.
Când, i-a adus și cana cea mare,
Ca și la lupte, în grabă s-apucase;
Bând jumate din cele cinci ocale;
Bence spuse: „Dumnezeule! e jale.ˮ

18.
„Face rău or nu, problema e alta,
Câtuși de puțin, n-ar fi treaba ta;
Când ești vesel, mintea e povară;
S-o îngropăm azi, bea tu, iată!ˮ
Apoi, i-a dat lui Bence vasul:
Îi tremura mâna la moșneagul,
Nici n-a vrut să bea mult deodată;
Fiecare dușcă a fost numărată.
19.
Cât se petrecea la masa suspusă,
Lângă cuptor țambalul deja răsună:
Țambalagiu-n văgăună zăcea,
S-a trezit la forfotă, deja dormea.
Miklós și-a luat în mână paharul,
Și s-a dus bucuros la mijloc, cu vasul:
Bea și dansa: să crape cerul, zău,
Bence spuse: „Vinul, îți face rău.ˮ
20.
„Face rău or nu, hai! nu-mi pasă!ˮ ‒
Și a golit-o de tot bătrâna cană,
„Să-ți fie trist calul, are cap mare;
De ani buni, n-avu chef așa tare.
Aci oca, hangiu! la moșu' cana!
Cana e grea: îi tremură mâna.ˮ
Spuse așa, ca hangiul să audă:
Bence din oca băuse cu măsură.

21.
„Haide! cu pomana jalei, destul;
E somnoros hangiul: să-i bem vinul!
Bea, țambalule, torn pe tine-n grabă.ˮ
„Hei, în mine, altfel mi-e greață.ˮ
„Din vinul tău, pe gratis! hangiule!
Fă-te că bei.ˮ „Nu-i păcat, Domnule?ˮ
„Dac-atât beți,ˮ spuse Miklós, „iacă:
Restul va fi băut de pământ: iată!ˮ
22.
Vărsase vinul pe podina casei:
Bence scuturându-și capul, cu: „ei!ˮ
Iar, Miklós neîncetat, strașnic dansa,
Lovind-o cu capul și cosoroaba.
De voioșie hăulind îndelung,
Băuse, dansase: iar băuse mult;
Dar, bătrânul își ținea măsura:
Vinul din oca ușurel se consuma.
23.
Odată pe Miklós nu-l mai ceartă;
Capul îngreunat, l-a tras spre laviță,
S-a învârtit în față cuptorul moțat,
A fost așa slăbit, că s-a și răsturnat.
Și Miklós s-a săturat de chefuire,
Lăsând capul pe brațele puternice:
(Avea brațele cu vase umflate)
Așa adormise băiatul mare.

Cântul 11
„Azi va muri aci, din noi, unu’,
Nu trebuie vas pentru un cadavru.ˮ
Ilosvai

1.
S-a-mbrăcat răsăritul-n manta roșie,
Și a acoperit din cer o fâșie,
Dar, n-a fost-n catifea așa mofturos,
Să nu se uite-n hanul sărăcios.
S-a uitat printr-o fereastră spartă,
L-a văzut pe țambalagiu pe bancă,
Și afară vede doar pe argatul,
Ocupându-se cu bunul Rigó, calul.
2.
Apoi, pe Buda, Pesta le luase,
Privindu-se-n apa Dunării late:
Spuma Dunării parcă s-a înroșit,
Înspre mijloc, o barcă maro a plutit.
În ea, Toldi a fost, în persoană,
Lopata lăsând, îndelung, urmă-n apă;
Parc-au căzut stropi de ploaie,
Din aversă de coralieră roșie.
3.
Toldi trecând repede prin apa mare,
A acostat barca-n cealaltă parte,
A coborât din ea, mergând iute,
Ce îi trebuia, să-și caute:
Armă aurită și îmbrăcăminte,
Și pentru calul Rigó, harnașamente,
Pe care i-a adus fidelul argat,
Că, ăsta a fost armăsarul adorat.
4.
Ce a vrut: scut mare, frumos, a cumpărat;
Croitorul pe dolman, loc gol n-a lăsat,
Ceaprazul aurit învelind totul;
Coif, zelar, cu șapte țepi topuzul,
Fuște, lance și tot feluri de arme,
Ce, la Buda, primul fierar le bate;
Armament aurit, spoit, cu franjuri,
N-am ce spune: niscai cumpărături.
5.
Cum a ajuns la birt, s-a îmbrăcat frumos,
Buzduganul învârtind cu mâna, fălos,
Cum a apărut pe boltă soarele,
A admirat pe băiat, straiele.
Nici Rigó n-a mai fost calul mânjit,
De noroi și de praf la gri zugrăvit,
Ci, negru închis, la fel, ca un cărăbuș,
Părul, pentru raze fiind un lunecuș.
6.
Când au pus pe el și hamul dichisit,
S-a potrivit pe el, a lucit, a sclipit!
Când l-a și încălecat Toldi, stăpânul,
S-a uitat-n jur și a început dansul.
Și „ups!ˮ ca, viscolul, ce s-a dezlănțuit,
Calul cu Toldi a fugit nedomolit;
Bence cu ochii-n lacrimi l-a urmat;
Plângea, că nici rămas bun n-a luat.
7.
Dar, ce s-a întâmplat pe malul din Buda?
Vă povestesc, dacă mă veți asculta.
Acolo, cortul regelui stătuse;
Cu prelată albastră, pură mătase;
De unde, ca pumnul (nu spun mai mare),
S-atârnau jur-împrejur pompoane:
Asta s-a văzut din depărtare, deși,
Stătuseră multe corturi domnești.
8.
Cu jilțuri scumpe, bine tapițate,
Catifelate și cu aur brodate,
Ce au stat în cort, bine rânduite,
Mai bine nu pot fi închipuite.
A stat și un scaun vechi înpre mijloc,
Decorat prin geme, apărând lucios,
Gheara mare din aur, jos înfiptă,
La fel cu catifea acoperită.
9.
Și printre corturi balustrade puse,
Unde omul de rând nici nu trecuse;
Afară străjeri, mulțimi întinse,
Pe corturi goale nu le cuprinse.
Până la mal s-a întins acest coridor,
Cu un spațiu imens în interior,
Ce ajungea și pentru târg de vite,
Dacă, pe vite le-ar lăsa să intre.

10.
Pe mal o flamură mare ridicată,
De catarg o barcă pestriță legată;
Pe malul din Pesta, de asemenea,
Flamură sus, pe apă barcă stătea.
Drum larg e apa: oamenii-s gardul;
În mijloc, cu o insulă de-a lungul,
Insulă ucigașă: de șapte zile
E lipitoare, cu sânge trăise.
11.
Deodată, dinspre Buda, vine cehul,
Pe un cal, ce dansa, dincolo de gardul;
Înjură urât, ponegrind pe unguri:
Că, nu e unul, să lupte pe prunduri.
Dar iată, dinspre Pesta, deodată,
Se va isca o zarvă și o groază:
Pe un cal negru, un stingher apăruse,
Galopând înspre flamură, vrând să lupte.
12.
Vizierul căștii jos îl lăsase,
Pe vârf o pană albă flutură-n spate;
Toldi (că, de fapt el a fost) a scos pana,
Apărură vitejii de la garda,
Vâslind cu pană, așa fiind regula,
La campionul ceh, pe malul din Buda;
El având roșie, s-a făcut și schimbul:
Chemare la luptă, ăsta e semnalul.

13.
S-au dus-n cetate mulți mesageri.
A venit regele, mulți demnitari,
Cei doi campioni au pornit
Simultan spre ostrov, cum au și sosit.
Miklós, cum a călcat pe insula largă,
A împins barca în Dunărea lată:
Parc-ar patina, pe spumă s-aluneca,
S-a lovit cu botul de malul din Pesta.
14.
Cehul s-a interesat: de comportare,
Că, a dat drumul bărcii pe Dunăre?
„Nu de alta omuleˮ Miklós răspunse,
„Doar pentru un om, o barcă ajunge:
Unul din noi, azi va muri, parcă,
Nu are nevoie mortul de barcă.ˮ
Spuse el, cu mâini împreunate,
Rugându-se la Domnul, cu ardoare.
15.
Și spuse: „Dă-mi mâna! viteazule:
Că, nu ne-am jignit nicicând, omule;
Ai o oră, dac-ai suparare,
Și cine nu te iartă, la moarte?ˮ
Cehul dând mâna în mănușă de fier,
Vrând, a zdrobi lui Miklós mâinile;
Dar Miklós, dorința i-a anticipat,
Și i-a întâmpinat prietenia.

16.
Și-a adunat Toldi forța sa crudă,
Strângând mâna cehului să-i rupă;
S-a muiat mănușa și s-au turtit,
Degetele cehului s-au plesnit.
Ca-n primavară, la capăt de iarnă,
Când picură țurțurii pe strașină:
Așa a țâșnit sângele din degete.
Îngrozindu-l pe ceh, cu a sa putere.
17.
Apoi, Toldi cu mâna îl apucă,
Smucindu-l pe ceh, cu o forță nebună,
Îi trosnea, se înmuia corpul;
Așa s-a implorat în genunchi cehul:
„Te rog fiule! nu doresc moartea,
Ți-l dau, iată, averea mea,
Avuția celor doișpe ostași,
Cu mine inclusiv, pe toți rândași.ˮ
18.
Inima lui accepta cererea,
„Fieˮ a răspuns, „iau averea,
Dar, nicidecum pentru mine vreau,
Ci, mamei celor doi îi dau.
Acum, îti las viața, ca pomană.
Dar, să-mi promiți, jurând de îndată:
Nici dacă, țara ta va fi sub apă,
Nu pui piciorul-n țara noastră.ˮ

19.
Gigantul a promis totul de teamă,
Și au pornit împăcați spre barcă:
Dar odată, cehul însuflețit tare,
Îl lovește perfid, pe Toldi, din spate.
Noroc, că Toldi în luciu de apă,
Observând, a parat sabia trufașă.
S-a aplecat cehul: „Iertare! milă!ˮ
„Du-te la Domnul: ai cale deschisă.ˮ
20.
Prin sabie cu intenție perfidă,
I-a dat lui iertare veșnică.
I-a despărțit pe loc capul de corpul,
Sabia purtând sânge da la stăpânul.
Toldi ridică cu sabia trofeul,
Pe maluri s-aud voci de tot felul:
Aplaudă, strigă, flutură drapele;
Munții din Buda trimit răsunete.
Cântul 12
„Regele în ordinul său îl alese,
Și pentru doișpe cai rentă dăduse.ˮ
Ilosvai
1.
Când, Toldi Miklós pe campion îl prinse,
Care de frică, în genunchi căzuse,
S-a bucurat enorm de mult, măreția,
Din cauza bucuriei, lăcrima,
Așa vorbind domnilor de însoțire:
„Cred că, cehul nu va lupta și mâine;
Și-a găsit omul, care îl învață:
Cum să ne-njure și să ne jignească.
2.
Dar, cine e titanul? György, ai habar?
Cine știe? Că, nu-mi dau seama;
N-am un viteaz în țară, oriunde,
Pe care să-l nu cunosc și după nume:
Dar, așa forță, ce are viteazul,
N-am văzut încă-n brațe, la niciunul;
Mă tem, că nu-i maghiar, n-ar fi bine,
Dacă stima asta, altul ar obține.
3.
„De altfel, să fie maghiar or german,
De mare pacoste va scăpa pe neam;
Va primi de la mine premiul bogat,
De la fratele lui György vom acorda.ˮ
Toldi György auzind s-a cam încremenit,
S-a uitat în jur, cine a auzit?
Și domnii de acolo șușotiră:
Că, are frate ucigaș, se bucură.
4.
Astfel, când Miklós pe ceh l-a decapitat,
Și pe capul cu sabie a ridicat,
Regele poruncise ca, să meargă,
Doișpe viteji după el, îndată.
S-au dus cu un steag frumos, pe navă,
Și l-au adus pe Toldi cu paradă.

Regele spuse: „Omule! dă jos casca,
Spune-mi numele, să-ți văd și fața.ˮ
5.
La alteță, în genunchi se lăsase,
Și începu Miklós: „Oh, Maiestate!
Doar un fugar sunt, nu-s campion eu,
Cum sunt fugar, știe doar, Dumnezeu.
Nici nu știu, cum am ajuns ucigaș,
Și cum m-a alungat fratele pătimaș:
Iar eu, am venit, să mă predau,
Grația or osânda să-mi iau.ˮ
6.
Așa curajos vorbi Miklós la rege,
Mișcând la cască capacul cu zăbrele:
Avea mutra și pală și roșie,
Că, pe ea fu jale și bucurie.
Regele surprins, ce obraz tânăr are,
Prietenos, i-a pus o întrebare:
„Ești fiul lui Toldi Lőrinc, parcă?ˮ
Miklós afirmativ dă din cap, da, încă.
7.
Apoi, regele s-adresa domnilor,
Și a ținut, așa o cuvântare lor:
Domnilor! viteji! ia ascultați,
Ce veți auzi, bine cugetați:
Băiatul, lui György, îi e frate,
Dar, el îi pune bețe în roate,
Cum să-l excludă pe el din moștenire,
Să-l scoată din propria familie.
8.
„Îi cunosc farsa, i-am dat de capăt;
Și de asta îi spun direct, în față:
Că, pe fratele orfan țăran l-a lăsat,
Bănuindu-i forța, l-a invidiat,
De frica brațului Miklós, puternic,
Ce lăsa nimbul lui în întuneric;
Căci ‒ știe sufletul său cel perfid,
De ce nu l-a educat după rang, merit.
9.
„Știu că, dăunezi, el l-a provocat,
Și așa a fost lovit un anost ostaș;
Au declarat slugii, pentru frate,
Cum a organizat o vânătoare.
Nu-i așa Toldi György? ba da, așa e!
Regele doar știe, cine ce face?
De frate să spui atâta ocară,
Care singur, mult a reușit, să facă!ˮ
10.
Cuvântul fiind urmat de aplauze,
La rege, atâta înțelepciune:
György, și-a lăsat capul jos, de necinste,
Doar că, n-a intrat-n pământ de rușine.
Regele, acum, la Miklós s-uitase.
Bătându-i umărul cu îndurare;
Spunând blând: „Viteazule, ridică-te:
Te vându fratele, să nu se repete.

11.
„Pe pământ, de la mine ai grație;
Roagă-l pe Domnul, să-ți dea și el;
Să trăiești în pace pe obcină,
N-a mai fost la gazdă așa vrednică.
Și ca să n-ai cu vecinul belea,
Iată, fratele îți dă partea:
Frate renegat! e logic? nu-i așa?
Că, lui i-ai promis partea ta?ˮ
12.
György, ochii la regele își holba,
Dar, n-a avut curaj să-i fie contra!
Că-i fulgerau ochii, pe frunte,
Regele avea supărări crunte.
„Ei, bineˮ, spuse el, da, e răspunsul?
Ei, bine! Dai azi testamentul;
Acum, după ce astfel te-am încercat,
Îți spun: de la curte ești alungat.ˮ
13.
Acum, a vorbit Miklós: „Maiestate!
Nu-mi doresc, de loc, moșia de frate;
Nu mai vreau nici pe a mea,
Să-i fie inima plină cu ea;
Un singur lucru vă cer Maiestate:
Să mă luați, ca soldat în oaste;
Domnul e mare: sabia mă ajută,
Ca să rămân pe calea cea bună.ˮ

14.
Răspunse regele: „Nu fi așa copil;
Cum să te iau, ca soldat înjosit?
Te iau lângă mine, în dietă
Și ai pentru doișpe cai, rentă.ˮ
Și-a desfăcut, cât timp încă vorbise,
De la brâu, o arămită sabie:
Argint decorul, plăsea din aur e,
Dând lui Toldi și-i spuse: „Na, pune!ˮ
15.
Nu putea să-i spună, să-i dea,
Ce i-ar fi sporit așa plăcerea,
Pe bani, pe avere nici n-ar schimba:
Chiar, ce avu Darius, e nimica.
De asta a vrut să-i mulțumească,
Dar, graiul onest n-a vrut să apară,
Regele, pentru asta, n-a fost supărat,
Știa limba sufletului izolat.
16.
Ca să-i fie completă plăcerea,
Să se împlinească tot ce dorea,
Parcă ar începe, iarăși visul,
O vede pe mama, venind dinspre gardul.
A uitat totul, spre ea fugise,
Chiar-n armură, în brațe o luase,
Au tăcut, n-a plâns, n-a râs niciunul,
A plâns în spate, doar Bence, bătrânul.

17.
În fine, ce avură-n suflet, alintul,
S-a descătușat de povară, ca norul,
Au și plâns cu lacrimi abundente,
Pe când doamna Toldi îi spusese:
„Din sufletul meu, oh, inimă dragă,
Bine, că te mai văd, încă o dată;
Ce frumos ești! tocmai, ca soldatul!
Nici Dumnezeu nu te-a vrut altul.ˮ
18.
Miklós spuse: „N-am prezis, că în viitor,
Odată ș-odată voi fi campion?
Dar, n-am devenit-n urma norocului,
Îi mulțumesc de harul Domnului.
Cu Toldi György adresele le vom muta,
El la Nagyfalu, noi aici vom sta:
Cândva, poate va fi mai duios;
Până la tombă nu va fi invidios.ˮ
*
19.
Bravul pe mama așa o îndrăgea,
Nu i-a pișcat inima dragostea;
N-avu raport lung cu vreo femeie,
Nu s-a vârât nici în căsătorie.
Într-un viteaz strașnic se deșteaptă,
Ca spicul a căzut dușmanul în față,
A apărat pe cel slab, pe rege, țara;
De faptele sale un poem a narat.
20.
Nimeni nu s-ar fi pus cu mâniosul,
Dar, i-a dat cămașa la prietenul,
Dacă nu izbiră țara dușmanii,
A chefuit bucuros cu ortacii.
N-a lăsat avere, pământ și tezaur,
Nici copii certându-se pe aur:
Ce pentru boii e o reverie,
Faima sa persistă în veșnicie.
(1846)

Adăugat de: haver

vezi mai multe poezii de: Arany János



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Bună ziua!
Vă mulțumesc!
Cu stimă,
Csata Ernő
haver
marți, 26 martie 2024



Bună ziua!
Vă mulțumesc!
Dacă puteți, vă rog, măcar să ștergeți cuvintele ,,fragment" și ,,részlet'', că deja nu e fragment, ci este poemul întreg.
Cu stimă,
Csata Ernő
haver
duminică, 24 martie 2024



@haver,

Din păcate optiunile site-ului nu permit editarea unui text atât de lung...

Cu stimă,
admin
duminică, 24 martie 2024



Bună ziua!
Vă mulțumesc!
Puneți vă rog și posibilitatea de editare, pentru a corecta și aranja poemul.
Cu stimă,
Csata Ernő
haver
marți, 19 martie 2024