1
De asprimea luminii te-năbuşi,
Iar privirile-i−raze m-acopăr
Şi mi-am zis, tremurînd: e acela
Care poate iubi ca un nufăr.
Aplecatu-m-am: slove să-mi spuie ...
Ochii lui erau mari prăbuşiri.
Fie piatră grea, de cimitire,
Peste viaţa acestei iubiri.
2
Nu vrei să te uiţi, nu iubeşti?
Nebunule, ce frumos eşti!
Că nu pot zbura, ce folos,
Fiind aripată-n poveşti.
Vin ceţuri pe ochi, cadă fulgi,
Şterg lucruri şi feţe în cale,
Şi doar înroşitul tău giulgi,
Doar giulgiul pe guler te are.
3
Cum spulberă simpla-ncercare,
Venise spre mine, rîzînd,
De-o lene-mblînzîtă pe rînd.
Mîinii mele-oferind sărutare.
Şi ghicite priviri
De timp învechite
Mă priveau pe sub gene uimite ...
Zece ani de strigate muriri,
Toate nopţile nedormite
Eu le-am pus în cuvinte cu rost
Şi i-am spus: “În zadar te mai cuget,
Ai plecat şi-atunci iarăşi mi-a fost
Şi pustiu, şi lumină în suflet.
* * *
Regăsitoare-nchipuire
In ochii cenuşii şi moi.
In simpla mea nenorocire
Amar vă amintesc pe voi.
Prizonier cu mîini ferice,
Pe malul Nevei, stîng şi mut,
Contemporanul meu, aice,
S-a întîmplat precum aţi vrut.
Tu, ce mi-ai ordonat:”Hai, pleacă,
Ucide-ţi dragostea, te du!”
Şi eu sînt cea care încearcă,
Dar sîngele îmi spune: “Nu!”
Iar de-oi muri, hai, spune-mi, cine
Vă va mai scrie poezii?
Cine sunînd va mai susţine
Nespuse încă psalmodii?
Distribuie: