Fie voia ta! - Alexei Mateevici

Se ivea de după dealuri
Noaptea-n umbre mohorâte,
Scuturând întunecimea
Din aripile urâte.
Nu-i lumină nicăierea,
Numa-ntr-un bordei pustiu
Luminează-o luminiţă,
Ca un suflet de-abia viu.
Şi într-acel bordei, pe paie,
Numa-n petice-nvelită,
Zăcea mama celor patru
Prunci, cu faţa necăjită.
Ea se zbate, se frământă,
Mila Domnului o cere
Şi, privindu-şi copilaşii,
Se sfârşeşte de durere.
Şi cucernica-i gândire,
Din credinţă izvorâtă,
Şi-o îndreaptă către ceruri,
Către Maica Preacinstită.
Şi se roagă cu căldură
Pân' ce graiul i se curmă.
Copilaşii plâng de foame,
Căci felia cea din urmă
Au mâncat-o de-acu ziua,
Le-a rămas numai o coaje;
Biata mamă le-o-mpărţeşte
Şi-i îndeamnă să se roage;
Iar ea cade-n pat zdrobită
Şi de milă, şi durere.
Şi privirea i se stinge
Şi puterea toată-i piere...
Copilaşii plini de groază
Plâng, se vaietă şi zbiară;
De-a lor ţipete de groază
Chiar şi moartea se-nfioară.
Toţi o strigă şi-o sărută
Şi-o dezmiardă fiecare:
,,Mamă, mamă, scumpă mamă,
Vom fi buni, o, milă-ţi fie,
Nu muri! deschide ochii!
Lasă-ne-o, o, Doamne, vie!
N-auzi, mamă?" Ş-a lor lacrimi
Şi durerea lor nespusă
N-ar putea un grai de oameni,
Nimeni ca s-o facă spusă...
Moartea galbenă ca ceara
Stă la căpătâi c-o coasă,
Dar şi ea simţeşte lacrimi
Că îi pică jos pe oase.
,,Nu, nu pot, ea se gândeşte;
O mai las pe biata mamă
Să-ngrijească copilaşii
Amărâţi şi plini de teamă,
Voi răbda chiar şi osânda,
Dar o las această seară..."
Şi ca umbră nevăzută
A ieşit pe uşă-afară.

*

Se deşteaptă biata mamă
Ca trezită fără veste,
Plânsul pruncilor, durerea
I se par numai poveste.
Se ridică de pe paie,
Copilaşii-n braţe-i strânge
Şi-i sărută şi-i dezmiardă,
Că nici unul nu mai plânge,
Culcă unul câte unul
Sărutându-i cu dulceaţă;
Iar pe cel mai mic, sărmanul,
Îl adoarme-n a ei braţe,
Şi îi pace şi îi bine,
Tot visează fericire.
Ce nu poate-o mamă face
Cu a ei sfântă iubire?

*

Către cer pleacă mâhnită
Moartea şi se tot frământă,
Ce va fi oare cu dânsa,
Ne-mplinind voinţa sfântă?
Dumnezeu i-au dat poruncă
Şi i-au zis: ,,Iată, spun ţie,
Mama pruncilor de astăzi
Între vii să nu mai fie!"
Ş-a nesocotit cuvântul;
I-a fost milă, i-a fost jale...
Ce va zice Domnul oare?
Cum să-i vie ea în cale?
Şi muncindu-se cu gândul
A ajuns la sfânta treaptă;
Şi plecat, lângă Stăpânul,
Osândirea şi-o aşteaptă...
Dumnezeu pricepe gândul,
Ştie toate şi rosteşte:
,,Moarte, ai ceva la cuget?
Spune ce gând te munceşte?"
Cu privirea-n jos stă moartea:
,,Înţeleptule Stăpâne!
Tu ştii tot ce este astăzi
Şi ce va veni pe mâine,
Ştii că totdeauna fost-am
Fără milă şi cruţare:
Ţipetelor dureroase
Nu le-am dat eu ascultare.
Am smuls soţul fără milă
L-am trimis la vecinicie,
Fără grijă că îi tată,
Fără milă de soţie.
Câte suflete iubite
Despărţit-am fără veste,
Câte mame, fraţi, surori
Şi mirese şi neveste
Le-am lăsat fără nădejde,
Doamne, toate le ştii bine,
Că-mplinit-am totdeauna
Lucrul meu, cum se cuvine,
Dar acuma nu, Stăpâne,
Mama pruncilor trăieşte;
Te îndură şi mă iartă,
Ori, de vrei, mă osândeşte,
Căci atât amar şi jale,
Ţipetele şi durerea
Bieţilor copii, săracii,
Mi-au luat de tot puterea
Ş-am lăsat pe biata mamă
De copiii ei să cate,
Cui să-i fi rămas în grije?"
Şi aude ea răspunsul:
,,O, voi, minţi întunecate,
Văd că nu-nţelegeţi firea,
Nici pricepeţi voi cuvântul
Care stăpâneşte lumea
Şi tot cerul şi pământul.
Moarte, vina ţi se iartă,
Du-te fără-ntârziere
Şi pătrunde cu grăbire
În adâncul de la mare,
Şi de jos din adâncime
Să-mi aduci aceea piatră,
Care vei afla-o-ndată,
Când vei întinde mâna dreaptă.
Înţelegi?"
,,Prea bine, Doamne".
Şi ca fulgerul de iute
Moartea valurile taie
Şi-n vreo câteva minute
Află piatra poruncită

Şi cu ea la ceruri pleacă,
Tot gândindu-se că oare
Cu ea Domnul ce să facă?

*

Dumnezeu şedea în slavă
Luminoasă, lucitoare,
Primprejur luciri de aur
Mai frumos decât în soare!
El priveşte mersul vremii,
Taina de puţini pătrunsă
Şi zideşte viitorul
Cu-ntocmeala lui ascunsă
Şi ia-n seamă isprăvirea,
Veacurilor trecătoare,
Ce se pierd în vecinicia
Care-i este la picioare.
Câte taine ne-nţelese
Are firea cea cerească
Şi minuni nepricepute
De gândirea omenească!
Şi ce n-au putut pricepe
Învăţaţii-o viaţă-ntreagă
Dumnezeu, dacă voieşte,
Într-o clipă tot dezleagă,
Tot aşa au fost din veacuri,
Tot aşa au fost să fie,
Dar puterea nevăzută
Taină va fi pe vecie...
Moartea lângă tron aşteaptă
Pân' ce Domnul către dânsa
Cu privirea se îndreaptă:
— ,,Ai venit?" — ,,Da, Împărate:
Am adus piatra cu mine".
— ,,Ai adus-o din adâncuri?"
— ,,Din adâncuri, Doamne!"
— ,,Bine! Acum frânge-o drept în două!
Ce-ai aflat?" — ,,Doamne, minune!
Vierme viu a fost într-însa".
— ,,Ei, ş-acum? Ce-i asta? Spune?"
Umilită moartea cade
La pământ, cerând iertare:
— ,,Vei pricepe-acuma oare
Soarta cu-a ei taină mare?
Ştii acum cine-ngrijeşte
De toată făptura vie?
Mergi acum după femeie!"
— ,,Doamne, voia Ta să fie".

Adăugat de: Cristian Ovidiu

vezi mai multe poezii de: Alexei Mateevici