Cântec de amiază - Alexandru Philippide

S-aduna-n tine timpul si sta, nesocotit,
Ca mii de orologii de veacuri neintoarse.
E prea tirziu si-atitea cuvinte s-au rostit,
Uscate-n foc de patimi si-n iad de ginduri arse!

Te-ajungi pe tine insuti din urma si te vezi,
In locul diminetii de-azur de-odinioara,
In limpezimea unei statornice amiezi
Cu zari stralucitoare si cer uscat de vara.

Intors de tine insuti, ce trista nalucire!
Te simti chemat din umbra de mii de voci si miini;
Si visurile tale clipesc in amintire
Ca stelele vazute in funduri de fintini.

Au fost acele visuri inchipuiri natinge,
Un paradis de vorbe, fantasme fara grai,
Un zbor de nori albastri plutind pe-un cer de singe
Sau numai niste biete armuri de mucegai?

Straine-ti par acuma rimate spovedanii,
Visari intortocheate, dorinti fara ecou,
Si-atitea stele moarte pe care le rod anii...
In giulgiul lor de clipe le-nvaluie din nou!

Cu cit te vezi in apa trecutului mai rar,
Cu-atit amiaza clara mai mult te va cuprinde
Si pina la amurgul suprem si funerar
Cristalul ei pe suflet mereu se va intinde.

Vrajitoresc deliciu, din praf de stele moarte
Sa fauresti o noua armura pentru gind!
Da drumu-n tine vremii, zagazurile-s sparte;
Tirziu nu-i niciodata si totu-i prea curind.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Alexandru Philippide



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.