Noaptea de septembrie - Alexandru Macedonski

(La muză)
Atunci când după zile de lungă așteptare
Îmi apăruși deodată zâmbind, sufletul meu,
Crezui că ești un înger, de pace și scăpare,
Trimis să mă re-ntoarcă la bunul
Dumnezeu. Tu nu erai un înger, cerească nălucire,
Dar cugetu-mi atuncea la pace se-nvoi
Ți-am dat a mea junie, mi-ai dat a ta iubire
Și scepticul îndată de cer nu se-ndoi!
Mi-ai zis: Poetul are o misiune sfântă
El trebuie să creadă și n-am mai cercetat.
Poetul e o harpă: nu cugetă, ci cântă
Chiar el nu se-nțelege, dar este ascultat!
Prin lumile luminii se-ntraripă să zboare
Și-n urma să deșiră frumoși mărgăritari,
Pământu-n depărtare îl lasă sub picioare
Și-mbrățișează totul cu aripile-i mari!
Și m-am suit atuncea în cerurile mute,
Și cerurile mute atuncea mi-au vorbit,
Eternul în tot locul vibra pe întrecuțe,
Iubită nălucire, de ce m-ai părăsit?
În suflețu-mi de tânăr era-ntuneric mare,
Eram ca și o barcă lipsită de car maci,
Veniși, făcuși lumină! Suflași, și c-o suflare
Făcuși să-ntîndă pânze vâslașul nedibaci!
Prin funii, făcuși vântul să treacă-n armonie,
Și fiecare notă zbura pe câte-un val,
Priveam și fermecată, cereasca Poezie
Îmi surâdea voioasă șezând pe-un verde mâl!
În jurul bărcii mele, un stol de nereide
Venea ca să se joace cu părul râurind,
Aș fi putut chiar cerul atuncea a-l desfide,
Cu cerul eram însă, și cerul mi-era blând!
Zâmbeam la orice rază venea să mă mângâie,
Eram senin și vesel și Orient și-Apus,
Și sufletu-mi întocmai ca fumul de tămâie
Pe-o notă de-armonie se ridica în sus!
Furtună de atuncea gemu trecând pe mare,
Catartele de trăsnet cu zgomot s-au zdrobit
În voia soartei mele lovind cu nendurare,
Cerească nălucire, de ce m-ai părăsit?
M-a dus desigur vântul la maluri și pe mine,
Dar inima din pieptu-mi de stânci s-a sfâșiat,
Și nu mai cred acuma în râu, și nici în bine
În por tul disperării furtuna m-a băgat!
În lume de-am fost, însă, ursit de-o crudă soarta,
Să am sfârșitu-acesta, de-aș face orișice,
Mai bine-ar fi fost poate să-mi lași simțirea moartă
Când poți vorbi cu vorba, cu inima de ce?
Ai dat tu oare viața la inima-mi copilă
Spre a putea mai bine să sufere-ntr-o zi,
La nimenea să n-afle nici crezământ, nici milă,
Și-n van de suferințe să-ncerc a o păzi?
I-ai dat tu oare viață, dintr-însa spre a face
Femeia cea de uliți ce n-are vrun secret,
Prostituată vilă, ce plânge pentru-a place,
Bacanta despletită l-al traiului banchet?
Și facla unor gânduri atâta de funebre,
Pe loc ce se aprinse de ce să n-o fi stins?
Căci lacrimile-aceste, de-ar rămânea celebre,
Și tot era mai bine în groapa rece-ntins!
Încai de-aveam pe lume vreo altfel de menire,
Încai de-aș putea zice și eu că am trăit!
Dar nu; n-am trăit încă, și-n scurta-mi viețuire,
Abia mi-e dat a zice, atâta: „Am iubit!“
O! Muză, vezi acuma cum viața mă doboară!
O! Muză, ai fost crudă favoarea ta să-mi dai!
Ai zâmbet de sirenă și sărutări ce-omoară,
Pe când, nici imortale de-ajuns, pentru morți n-ai.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Alexandru Macedonski



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.