PĂMÎNTUL DIN LUNĂ - Adrian Păunescu

Nu te speria, bat la ușa ta,
Fiindcă vin aicea de departe
Și sînt obosit, foarte obosit,
C-am trecut prin viață și prin moarte,
Foarte obosit.

Dar tu nu mai ești, te-ai făcut povești,
Te-ai evaporat într-o poveste,
Și în locul tău doar păreri de rău
Și o umbră fără umbră este
Și în locul tău.

Nunta noastră nu-i ca a nimănui,
Sîntem două umbre peste vreme,
Doi adolescenți, triști și imprudenți,
Neștiind nici cum să ne mai cheme,
Doi adolescenți.

M-au oprit la vămi și-am trecut de vămi,
N-am rămas măcar o noapte-n lună,
Vai ce sete-mi e, niște apă dă-mi,
Sete de o sete împreună,
Niște apă dă-mi.

Spune-mi cine ești, cum te mai numești,
Eu abia am revenit în lume,
De pe căi cerești, intru pe ferești,
Însă nu-ți mai știu nici chip, nici nume,
Spune-mi cine ești.

E așa tîrziu că eu nu mai știu
Dacă ești aceea ce-am văzut-o,
Cred că nu ești tu, nici eu nu sînt, nu
Iartă-mă de tot necunoscuto,
Nici eu nu sînt, nu.

Pentru tine-am mers și-am venit din univers,
C-am dorit să-ți dau un lucru sfînt,
Și nu mai rezist, să-ți aduc anunțul trist,
Că pe lună este tot pămînt,
Este tot pămînt.

(Locuri comune, 1986)

Adăugat de: viorel tgv.

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.