Adina Speranta - poeziile altor autori

Noapte și ochii bisericii ard în albastru și totul e plin de stafii — unele vin din cavernele cu oase încrucișate, altele vin din vechi aurite imperii moarte demult, altele sunt ale celebrelor personaje ce n-au existat niciodată, altele caută urme de fiare, de roți, altele plâng, altele cred și înalță aceleași zadarnice turnuri de somn, altele tremură așteptând un soare incert care trebuie
totuși să răsară cândva dizolvându-le plasma nocturnă! sunt și
stafii care cântă negre, negre sunt apele acestor canale și
lacuri negre enormele scuturi ale varegilor

Nu mai urlați, nu mai cădeți în extaz, nu mai lingeți! destul! cadavrele-au ochii deschiși,
costumația putredă cade odată cu palida carne de pe schelete, și zâmbetul
îngălbenește-n
muzee, temple străine, zeități de-mpumut, lespezi tocite de frunțile închinătorilor fără

să iubești o femei cu pantaloni galbeni o mașină desăvârșită de făcut dragoste fără
dragoste fără identitate fără vise să iubești fără să iubești cu să iubești după ultimul
număr din
VW Liebe la

Vor apărea profeții, înnoitorii oamenii viitorului,
toți cei falși vor ajunge profeți și multă lume
îi va urma când, murdari și cu ochii sticlind de lăcomie,
vorbind mereu în numele altora vor reclama puterea

Acum poate-o mie de uși, altădată,
când eram un copil solitar
în casa cu patru garaje, înaltă,
era vară mereu, iar și iar,

Cine m-a ascultat, adevăr a găsit în cântecele mele;
Adevăr va găsi până când am să mă mut între stele.
Cine m-a iubit, pur s-a regăsit în cântecele mele;
Pur va rămâne totul până când am să mă mut între stele.

Urechea mi-o lipesc de pântecul tău,
aud moartea cum începe a mișca,
de parcă o să naști, cum toate se nasc,
femeia mea, probabil iubită și de

O,
Doamne, am văzut un ochi negru în care lumea dilatată-i miracol, și nu era ochiul
Tău, cum sperăm, ci al mortului rege
Claudius prefigurat de ploaie pe geam.

O, viscolea azi-noapte, viscolea gândul nostru de-a fi eterni, stau în casa ta cu tine și simt că de moartea din mine te temi.
Eu vreau să te vindec
și nu fac cu mângâierea decât a te speria,
stăm singuri și ni se pare că

Gâtul tău alb, Françoise,
mi-amintește de zăpadă…
Zăpada îmi amintește de lupi;
Gâtul tău alb, Françoise,