242 - Michelangelo

De-așa-i că-un sculptor uneori se scoate
pe el sculptând pe alții, pe-al ei sine
l-aș scoate ca pe mine,
cum ea mă face: trist și fără vlagă.
De-aceea se prea poate
ca eu să ies când vreau făptura-i dragă.
Aș zice: piatra vagă
cu ea prin duritate,
sculptând-o, capătă asemănare;
nu pot, nu pot cât timp mă neagă,
sculpta, adevărat e,
decât mizerele-mi bătrâne mădulare.
Cum arta harul are
de-a înveșnici splendoarea maiestoasă,
să fie bună ca s-o fac frumoasă…



din Poezii, traducere de C.D.Zeletin

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Michelangelo



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.