Poezii despre Viaţă:

Mă văd prin sfere lunecând
Ca o ștafetă a durerii
Să afle Cerul ce mizerii
Îngrămădite-s pe Pământ.

Te bântui, iubito, chipul tău
e-un lung șirag de litere uitate,
poeme reci
pe albul iernii scrise

sunt atâtea păsări albe în jur
încât dintr-odată s-a luminat
noaptea aceasta
în care singur

învârtind manivela,
flașnetarul-
o tornada de vreascuri,
dezlănțuie prin parcuri...

o stafie prin cimitirul de gânduri
moartea numai sperie verbul
obisnuit cu înfrângerea
ne pierdem sub mormane de rânduri

Una-i murită,
cealaltă aleargă
în lumea largă.
N-o vreau oprită!

povestea noastră, încă
purtată e de vânt
în linistea adâncă
si-n brazda de pământ

Toamnă, tu!
anul ăsta, fu
nicio brumă
s-o arăt

*unui confrate

Mulțam!
alt mod de

De ce ne pierdem în nimicuri și căutăm nefericirea
De ce în sufletele noastre reci pălește strălucirea
De ce ne pervertim în lume și ne golim de vise
Speranțe și dorințe vii atât de agresiv ucise?