Sonet CCXVII - Vasile Voiculescu

Iubirea este geniu: cum poţi s-o pui în frâu,
Să-ţi poarte faetonul în trap, la preumblare?
Că mă sfâşie leul, nu-i crimă, nici desfrâu,
Şi gloria-i un monstru la fel, cu colţi şi gheare.

Să te gâştig, bat cerul şi iadul, nemurirea,
Rup aripile vremii şi-- demiurg rapsod--
Sub tine-mi pun cerbirea, chiar de mi-ai fi pieirea,
Dar inima ta mândră ce dulce eşafod!

Cu-naltele abateri, semeaţă erezie,
Croim albastre zboruri peste-un noroi bătrân
Şi ni-e datoare viaţa că-i dăm o poezie
De care o s-asculte, cândva, ca de-un stăpân:

Noi doi lăsa-vom lumii un duh ce nu se schimbă,
Căci noi şi veşnicia vorbim aceaşi limbă.

(Duminică, 22 iulie 1956)

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Vasile Voiculescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.