Sonet CCVII - Vasile Voiculescu

Că m-ai trădat tot timpul nu-ţi socotesc o vină.
Păcatul e că astfel pe tine te trădezi;
Eşti proriul tău Iuda; împins de negre piezi,
Îţi vinzi unor Caiafe înalta ta lumină...

Mai tragic ca un ţipăt din mine a ţâşnit,
Sfâşietor, sonetul ce ţi-am trimis aseară.
Ocări, blesteme, imnuri, acolo s-au ciocnit,
În iureş, îngeri, demoni val mă cutreierară.

Ca lebăda ce moare şi cântul îşi ţipă,
În spasmul destrămării ţi-am scris, înăbuşit
De-un gâlgâit de suflet agonic, pe sfârşit...
Şi mâna cu condeiul căzu ca o aripă.

Culcai pe masă tâmpla şi, aşteptând pieirea,
Crezui că este moartea... era, vai, tot iubirea!

(Joi, 7 noiembrie 1955)

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Vasile Voiculescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.