Mioriţa - Vasile Voiculescu

Când sufletul arsese amurgu-i de fosfor,
Din mâinile-aşteptării căzu o amintire:
Natură viitoare, desprinsă cu uimire
Din ramuri reci de sînge, liane lungi de dor.

Şi somnul dintr-o dată nerăbdător de mare
Îmi fu o deşteptare severă în adânc.
Mă logodeam cu Moartea şi într-un larg de mare
Îi azvârleam din deget senin inel de gând.

Strigă eternitatea sălășluită-n mine,
Din fiecare lucru îi răspundea o soră
Şi albele alaiuri, perechi nuntind senine,
Urcau din fundul vieţii, cu sufletul la proră.

Porneam spre curţi eterne cu car de stele zestre;
Dar rămîneau în poartă dureri domesticite.
Şi-nchisă în iatacuri, cu braţe rătăcite,
Melancolia lumii se arată-n ferestre.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vasile Voiculescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.