Bucegii - Vasile Voiculescu

Din Piatră Arsă până-n Omul colan de munţi se tot înşiră,
Cu late cefe sprijinite în citra cerurilor goale,
Și-aşa vântoşi, că parcă singuri adâncul slăvilor boltiră
În opintirea lor nebună, la început, când să se scoale!

Mugeau înfierbântaţi de viaţă şi năzuiau mai sus trufaşii,
Să ducă-n inima tăriei, la zei, năpraznica lor pară,
Dar răbufniţi fără de veste, aşa căzură uriaşii,
Că a plesnit sub ei pămâtul şi pân-la brâu se îngropară.

De atunci înţepeniţi ca-n scoabe îşi scot doar trunchiurile sparte.
Ci tot semeţi rămân de-a pururi: un pas nu le înfruntă clină.
Pereţi cu seninări ca sticla de lumea noastră îi desparte,
Și nu-i atinge decât vântul, cu ploaia, cu umbră şi lumină.

Tot trupul lor e numai gherle cu funduri încă nezărite,
Prăpăstii oarbe, guri de iaduri, ce nu văd nici o auroră,
Cazane groaznice şi ocne, în jurul cărora cumplite
Nămestii sure, încleştate, s-au prins de gât şi-ncing o horă.

Puşi ca o vamă roditoare în calea slobodelor vânturi,
Asupra lor în toată vremea îşi varsă trăsnetul viersunul...
Bălane stive de ninsoare şi vulturi negri fără cânturi
Sunt rarii oaspeţi cu popasuri ce le mai mângâie surghinul.

Ca un imens arici de piatră pe zări ei îşi resfiră țepii...
Întregul arc e ca o falcă, şi fiecare pisc, un dinte...
Dar peste toţi, bătuţi în slavă, străpungători se-nalță Jepii,
Înfipţi în cerul singuratec ca două vechi, enorme ţinte.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vasile Voiculescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.