Amurg ardelenesc - Vasile Voiculescu

Rostogolit, pământul s-a-ntors cu faţa-n umbră,
Îşi pleacă gândul pleoapa şi rana-n noi adoarme.
Dar dincolo de munte o măreţie sumbră
Cu noaptea luptă încă şi cerul e în arme.

Trec suflete prin codri şi apele sunt ruguri,
S-aprind vechi turle lângă morminte făr-de nume,
Prin curţi ard lăncile de raze în fierul de la pluguri,
Cu mâinile pe suflet se-ncruntă-n fund o lume...

Pe roata zării trasă jos, schilavă, lumina
Se rupe ca o carne a șesului în chinuri.
Ies lanţuri vechi de beznă pecetluind lumina
Și norii, guşteri negri, cu guşă de veninuri.

O ţară-şi frânge trupul în agonii de aur,
Cu hăuri oarbe-n spate căscate s-o înhaţe,
Și-n timp ce noi cu capul pe-al somnului tezaur
În văile uituce dormind cu visu-n braţe,

Amurgul uriaşa-i icoană bizantină
O spânzură pe-ntregul perete spart al ţării:
Gol şiroind de sânge, de visuri şi lumină,
Stă răstignit Ardealul pe crucea-ntunecării.


(1940, Bucureşti)

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vasile Voiculescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.