Transcendenţa poetică - marin.mihalache

● Sufletul poeziei este metafora, realitatea estetică şi sensibilă de dincolo de realitatea perceptibilă, materializată. Poezia germinează în imanent dar înfloreşte în transcendent. Bulbul peren al poeziei este ascuns în adâncurile neprihănite şi nebănuite ale inconştientului dar pentru a deveni vizibilă poezia irumpe, iese la suprafaţă, caută lumina cerului. Poezia este rugul aprins care nu se consumă, nu se epuizează prin întruparea în cuvinte fiindcă poezia îşi are geneza în energiile Duhului, ale Logosului, în Cuvânt. Poezia este eflorescenţa sublimului, corola de frumos, aurora luminoasă care iradiază, ţâşneşte ca un izbuc freatic de munte, iese intuitiv din forma preconceptuală pentru a se face vizibilă ca o epifanie celor care au sensibiltate poetică să recepteze undele, vibraţiile emoţiei convertite şi transfigurate în realitatea invizibilă din cuvinte. Poezia nu este forma ci gloria formei care se străvede, iese la suprafaţă, se îmbracă în cuvinte potrivite, în straiele elegante ale metaforei, în momente rare de iluminare, har şi inspiraţie.

● Poezia transcende realitatea obiectivă și subiectivă, este o formă intuitivă de descoperire prin darul inspiraţiei a valorilor perene ale lumii imaginare. O poezie religioasă, un psalm a fost inspirat şi a fost frumos acum câteva mii de ani și continuă să fie inspirat și frumos și astăzi, dincolo de timp și spațiu, de culturi și religii datorita inspiraţiei profetice. Vocația poetică este ea însăși o vocație profetică și preoțească în împărăţia cuvintelor inspirate. Poeții care scriu și care nu scriu ceea ce simt sunt păstori de cuvinte, ctitori ai culturilor. Prin cuvintele inspirate ale poeților culturile se pot sfinți sau desacraliza.

● Poeților le este dat darul de a avea acces în sanctuarul cuvintelor din spaţiul tainic al liniştii irenice, al armoniei microcosmice şi macrocosmice. Iar în cuvintele poeţilor, ca în carapacea scoicilor de pe malul unui ocean vuiește cosmosul întreg, transcendentul. Dar poeții nu sunt stăpâni ai cuvintelor. Ei numai împrumută cuvintele spre a le împleti, combina și încrucișa în sintaxe gramaticale după reguli tainice, miraculoase pentru a crea prin ele jerbe şi cununi de frumos pentru a reda lumii bucuria de a fi şi împlinirea vieţii contemplative.

● Cuvântul este sursă a cuvintelor inspirate ca adevăruri sensibile, revelate tainic prin experienţă extatică şi contemplaţie. Cunoașterea contemplativă directă, personală, extatică este mult mai aproape de adevărul poetic, de quintesenta spirituală a acestuia decât cunoașterea raţională și exprimarea discursivă care este o cunoaștere indirectă, este „joc secund”.

● Conștienți de neputința cuvintelor de a exprima adevărul, adevărul realității primordiale, divine, poeții se folosesc de paradoxuri, paralogisme, hiperbole, de exagerări șocante pentru trezirea lumii din visul vieții şi al aparenţelor. Pentru a revela adevărul poetic, poetul se folosește de metoda reducerii la absurd, non-sequiturs, pentru a ajunge la sensul acelei realități estetice. Chiar dacă imaginile, viziunile, metaforele poetice nu urmeză principiile fundamentale ale rațiunii și ale logicii, aceasta nu înseamnă că frumosul poetic este fals, ci doar că se poate ajunge la cunoaşterea sensibilă pe alte căi decât pe drumul exact dar searbăd și sec, golit de miez vital al cunoașterii abstracte. Logica poeziei este ascunsă în taina frumosului, a inefabilului revelat, nu explicat ori demonstrat rațional, pozitivistic.

● Cuvintele nu sunt lucrurile în sine ci epifenomenele creativităţii reprezintate prin imagini. Cuvintele doar sugerează, reprezintă realitatea virtuală şi cea materială, Conotatiile transcedentale, nevăzutul umbrei lăuntrice al acestora. Sunt semne și semnale, vectori, indicatoare de direcție, de traiectorie, periplu prin lumea visului poetic, a conturului umbrei din lăuntrul vizualului, imaginea răsturnată din oglinda de pe retina cinetică a memoriei colective.

● Deși înțelesul real al poeziei, taina acesteia, nu este ușor de găsit totuși frumusețea, inefabilul, bucuria creativității poetice îl fascinează pe poet, îl atrage în plasa lor hipnotică. Poetul are astfel întuiția ori revelația că dincolo de voalul inefabil al poeziei sunt stări sufletești, idei, sentimente, crezuri, percepte morale, trăiri estetice, emoţionale, religioase. Poezia există independent și transcedental dincolo de orizontul şi de vălul aparenţelor şi al lucidităţii, al conștientului omenesc, absconsă, ascunsă în substraturile profunde ale inconştientului. În ciuda diferențelor de stil, de crez, de gust estetic, poeții ca și iubitorii de poezie au parcă o lume a lor mistică, secretă, unde se înțeleg de minune dincolo de cuvinte, dincolo de culturi şi de timpuri.







Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.